O frumoasă seară de duminică în parc nu s-a terminat prea frumos. Cred că suntem a naibii de ghinioniști sau avem sângele pe placul căpușelor azi. Adică care sunt șansele să plecăm din parc cu 7 căpușe? Asta la două săptămâni de la episodul ăsta. Deci șapte căpușe distribuite pe fiecare dintre noi, să nu ne supărăm. Patru pe Ștefania (una dintre ele nu apucase să intre, am văzut-o la spital cum se cățăra pe piciorul copilei) două pe mine și una pe Alin. 

În parc am văzut o căpușă de la baza gâtului Ștefaniei, apoi și-a văzut și Alin căpușa de pe braț. Un tătic care era lângă noi când am observat căpușa a rămas mirat: „cum căpușă? Da’ eu n-am fost niciodată atent la asta…”

Am plecat la spital. De data asta am scăpat mai repede, nu mai era așa aglomerat la urgențe. Desigur că Ștefania a plâns. Mult. I-au scos căpușa cu vârful unui ac de seringă, că nu au „pensetă așa mică”. I-au prescris din nou antibiotic. În drum spre casă am văzut altă căpușa pe Ștefania, poziționată strategic la baza narei, pitită. Acasă am mai verificat-o și i-a mai găsit una pe spate. Întâi am amețit cu spirt căpușele de pe noi, am exersat să le scoatem cu penseta și apoi am trecut și la ale ei. Era opțiunea să mergem la spital din nou. Dar aveam experiență deja, nu-i așa? Alin trecuse pe la UPU adulți și era aglomerat, nu prea l-au băgat în seamă cu căpușa lui, că doar „cade singură”. Avea de așteptat mult și bine.

Cum am nimerit noi să luăm atâtea căpușe nu știu. Curat ghinion. Ori am dat peste vreun cuib de-al lor când urmăream gândăceii de pe un copac.

Poate ar trebui să trecem pe la farmacie înainte de următoarea ieșire în parc, să ne luăm un spray ceva. Sau să nu mai ieșim deloc din casă că s-a cam lipit ghinionul de noi. Săptămâna asta m-am mai zgâriat eu în talpă într-un șurub lăsat bine-mersi în asfaltul de pe trotuar în stația de autobuz. Știam că e acolo, dar când oamenii se grăbesc și te împing ca ei să urce în autobuz, nu prea mai apuci să te uiți pe unde calci.