Pe 18 februarie 2015 viața a căpătat alt sens pentru mine. Dimineața nimic nu prevestea că îmi voi ține în acea zi în brațe copila. Ba chiar aveam planuri. Să merg să caut perdele. Dar dimineața, la 8, aveam programat un nou control la spital. După ce m-a examinat, doctorița mi-a spus că până în weekend nasc (era miercuri). M-a prevenit că voi avea ceva sângerări și să nu mă sperii. Când i-am spus că sper să fie de marți încolo m-a întrebat amuzată ce planuri am. Aveam ca dată probabilă 24 februarie. Eu speram să fiu duminică alături de ceilalți cercetași să sărbătorim ziua mondială a cercetășiei, iar luni îmi doream să ajung la o întâlnire a grupului local de babywearing. Am mai cerut niște lămuriri și am plecat acasă cu o stare destul de confuză.
Țin minte că m-am pus în pat și am început să scriu în jurnalul meu. Apoi… ceva s-a întâmplat, ceva s-a rupt în mine, exact așa am perceput atunci. Nu știu cum am ajuns la baie. Nu știam pe cine să sun întâi: pe Alin sau pe doctoriță. L-am sunat pe Alin. În 10 minute a venit acasă. Între timp mi-am udat florile și am definitivat bagajul. Era în jur de ora 10:30. Parcă și acum îl aud cum îmi spune să nu o sun încă pe doctoriță că dacă ea îmi spune să merg la spital o să stau mult acolo în travaliu și mai bine stau acasă confortabil (am citit împreună multe povești despre naștere). Am decis să o sun totuși. Panică, nu îmi răspundea la telefon, apoi mi-a răspuns o asistentă și mi-a spus să vin la spital. Contracțiiile erau dese, cam la 5 minute așa, dar era suportabil. Au început cu o durere lombară, apoi niște crampe. Și drumul până la spital o să îl țin minte. Lui Alin îi ardea de poze, taximetristul decide să ocolească doar ca să nu mă zdruncine prin gropile din curtea spitalului. Iar eu…aveam un amalgam de stări: teamă, nerăbdare, durere (suportabilă).

image

La 11:30 am ajuns la spital și mi-au făcut internarea. Am urcat la etajul trei, m-a văzut doctorița, a examinat ce era de examinat și m-a trimis în sala de travaliu. N-am stat mult acolo. Asistenta care făcea monitorizarea a rămas surprinsă că aveam deja dilatație 6-7. Am mai trecut prin câteva contracții mai dureroase, doctorița vorbea cu mine, îmi explica ce să fac, îmi spunea ce urmează. Și la 12:40 s-a născut Ștefania, bucățică din mine.

image

Când l-am sunat pe Alin nu îi venea a crede când i-am spus că e gata. „Da’ ce ai făcut cezariană?” am auzit de la capătul celălalt. El era jos, se gândea că are de așteptat, și-a cumpărat mâncare și cred că mai avea puțin și își aducea și perna de acasă.
Ce am simțit atunci? Nu știu. Sentimentele mi le aduc vag aminte. Eram confuză, nu știam ce urmează, ce trebuie să fac, îmi era teamă de ceea ce urmează, eram fericită că am realizat o minune. Urechea mea nu mai auzea nimic în jur atunci. Nu știu dacă ea a plâns, dacă am spus ceva, daca doctorița a spus ceva. Eram focusată să o văd, să o ating, să simt că e reală.
A durut nașterea? Nu atât de tare încât să țin minte. Da, se uită. Eu am fost norocoasă, am avut un travaliu scurt, naștere fără complicații. Cineva acolo sus chiar a avut grijă de mine. Durerea de după a fost mai mare. Și acum am o durere în suflet că nu am fost imediat lângă puiul meu. Că a mai durat încă mai bine de două ore până am ținut-o cu adevărat în brațe. Am citit de atâtea ori despre cât de minunat e să ții imediat nou-născutul în brațe, să îl pui la piept, încât am ajuns să îmi dau seama că râvnesc la acel moment. Eu am avut-o doar pentru câteva secunde imediat și alte câteva secunde după ce au înfășat-o și au luat-o din sală. Dar doctorița mi-a spus dinainte că așa va fi. Nu cred că aș fi avut ce să schimb.
Derulez destul de des în memorie momentul 0 al Ștefaniei și îmi pare că asta a fost în altă viață. Parcă ea a fost dintotdeauna cu noi, că stătea acolo undeva și aștepta să își facă simțită prezența.

image