Pentru că e frig, ajung să merg des cu autobuzul dacă vreau să ajung undeva. Așa că aud fără să vreau tot felul de conversații. Unele mai hilare, unele triste. Uneori mi se adresează vreo tanti mai nevorbită care începe să povestească te miri ce, dar ajunge să facă un monolog în timp ce eu mă limitez doar să ascult, eventual dau din cap. Ei bine, zilele trecute, urc în autobuz cu picea la purtător, cu geanta într-o mână și cu pâinea abia cumpărată de la brutărie în cealaltă. Un domn îmi cedează locul pe scaun, iar în fața mea am două doamne la vreo 50 ani.

Ștefania începea să se agite, eu rup un colț de pâine, iar ea caută să îl înșface. (Așa i-am dat ocupație până acasă) Și numai ce-o aud pe una dintre vecinele de scaun: „Da, cât te chinui cu ei cât sunt mici și apoi nu te ascultă. Și nici nu ai voie să îi atingi măcar că zice că te porți urât cu el…” N-am mai auzit mai departe. Nu mă interesa teoria despre educarea copiilor în viziunea doamnei. Mă gândeam doar cât de trist e că unii părinți gândesc că al lor copil trebuie să mai primeasca o pălmuță, altfel nu știe de frică. De ce trebuie să știe de frică? E frica un sentiment musai în relația părinte-copil? Eu mă uit în ochii Ștefaniei și nu vreau să îmi știe de frică.  E mică acum, sigur, încă nu e cazul, veți spune. „O să vezi când nu te ascultă și nu e cuminte!” Dar eu nu am definit încă acest concept: cuminte. Dar știu că vreau să am un copil fericit, să aibă încredere în părinții ei. 

image

Ștefania care "ni se urcă în cap"