De ce fetele TREBUIE să poarte numai roz și roșu, iar băieții albastru, verde, galben? De ce atunci când vezi un bebeluș cu verde sau bleu automat te duci cu gândul că e băiat și faci un compliment sau pui o întrebare cu referire la el? Mai haios e când copilul e îmbrăcat cu haine roz, i se văd cerceii, are bentiță pe cap și totuși ești întrebată: e fetiță sau băiețel? „Ce dacă are cercei? Și băieții am văzut că au acum cercei.” Serios? La câteva luni? Deci, dragi croitori și producători de haine pentru copii, nu mai faceți pentru fetițe decât îmbrăcăminte albă, roșie și roz. Măcar să știm o treabă, noi, mamele de fetițe.

De ce ne încăpățânăm să respectăm niște tradiții pentru că așa trebuie? Nu le înțelegem, dar așa face toată lumea, așa se face. E musai dacă vrei să nu ai ghinion. Deci dacă nu câștig la loto să știu de ce. Nu e pentru că nu cumpăr bilete. Nu.

De ce punem mănuși nou-născutului în casă? Da, știu, le punem ca să nu se zgârie. Dar n-ar fi mai simplu dacă i-am tăia unghiile ușor? Așteptăm poate cu săptămânile până poate/vrea nașa să vină să i le taie. Oare simțul tactil nu e unul dintre cele mai importante la un nou-născut? Nu ar trebui să îl lăsăm să pipăie ceea ce îl înconjoară?

De ce grăbim copiii? Îi grăbim la diversificare (înainte de șase luni, să guste și copilul niște suculeț și niște măr cu biscuite sau iaurțel că i-o fi poftă. Asta deși sfaturile specialiștilor Organizației Mondiale a Sănătății sunt ca alimentele solide să fie introduse după ce bebelușul împlinește șase luni), îi grăbim să stea în șezut, îi grăbim să vorbească, să meargă cât mai devreme, să crească precum Făt-Frumos, să fie primii la toate. Și avem grijă să ne lăudăm la toată lumea ce copil precoce avem. Este asta o dovadă că noi suntem părinți buni, că avem un copil reușit? Se primește și premiu? Să facem comparații între noi și alții nu va ajuta. Dimpotrivă. De ce să nu lăsăm copilul să se dezvolte în ritmul lui?

De ce vorbim la persoana întâi plural când vorbim cu bebelușul nostru sau despre bebelușul nostru? Noi învățăm să mergem, nouă ne ies dințișorii, noi suntem obraznici, noi avem febră, hai să facem nani, hai să schimbăm scutecul, etc. Da, ne identificăm cu bebelușul, încercăm să simțim ce simte și el, dar parcă e prea mult să spunem asta altora când copilul are deja câteva luni bune, iar cordonul ombilical e uscat demult. Nici micșorarea tuturor obiectelor nu o înțeleg. Aproape totul se raportează la dimensiunile puiului de om: lunițe, supică, picioruș, lăptic, căcuță, etc. Da, bebelușul e mic și gingaș, iar noi vrem să îl acomodăm ușor în lumea asta mare, dar e penibil mai ales când conversăm cu alții. Mă surprind folosind diminutive, dar îmi dau seama că nu ajut așa copilul să vorbească, nici să înțeleagă lumea ce-l înconjoară. Încerc să mă educ. E ușor penibil când auzi/citește alintături de astea.

De ce punem întrebări unui bebeluș pe care nu îl cunoaștem? „Stai bine acolo?” „Ia să văd, ai dințișori?” „Ți-e somn?” Chiar aștepăm răspuns? Probabil că micuțul va din cap sau va zâmbi, iar asta ne amuză. E haios când aud așa și chiar las persoana respectivă să aștepte răspunsul copilei. Nici când copilul vorbește fluent nu mi se pare ok să răspund în locul lui sau să îi spun eu ce să răspundă.
Sunt multe lucruri legate de creșterea care mă amuză sau exasperează. Înainte nu le observam sau nu le dădeam importanță. Ștefania m-a făcut să îmi placă psihologia, să fiu mai atentă cum vorbesc cu copiii. Poate exagerez acum cu unele chestii, dar sunt treburi care îmi dau de gândit. E vorba despre cum ne-am obișnuit să ne creștem copiii, cum unele lucruri le facem sau zicem mecanic, ne complacem așa fără să vedem urmările sau sensul acțiunilor noastre.

image