4 ore fără Ștefania. Cea mai lungă perioadă de timp de până acum fără ea. Asta pentru un scop nobil, zic eu: conferința susținută de Gáspár György și organizată de Centrul Părinții Spun Prezent: Prezența Conștientă- Esența relației părinte-copil. Ce pot să spun? Am încercat să fiu mindfulness, pe cât posibil. Că doar despre asta a vorbit foarte frumos Gáspár György, psiholog clinician și psihoterapeut specializat în problemele de familie și cuplu. Încă procesez informațiile, mi-am luat notițe, dar nu pot pretinde că gata, de azi aplic conceptul de părinte conștient, totul va fi diferit, relația cu partenerul și copilul va fi diferită. Nici pe departe. Încă am nevoie să învăț. Ce pot însă să spun că am adunat la un loc mai multe informații. Pe unele le-am conștientizat dinainte, altele sunt noi. Mi-am dat seama că am de lucrat la a trece peste traumele și durerile pe care le-am acumulat. Nu sunt grave, dar mă urmăresc și își pun amprenta pe relația de cuplu și poate și pe cea de părinte-copil.

Pe foarte scurt, ce am înțeles că a transmis Gáspár György. În primul rând, o prezență conștientă înseamnă a fi în același loc atât fizic cât și emoțional. A fi mindful e diferit de a fi pe pilot automat. E logic, nu? Cu toții cred că am experimentat ca într-o situație de criză, să ne raportăm fie la trecut (să vedem greșelile pe care le-am făcut), fie să ne gândim la viitor (să vedem urmările). Or asta nu prea ajută pentru că nu putem da timpul înapoi, nici nu putem sări peste timp. Și cu cât încercăm să reducem o emoție, cu atât ea capătă mai multă energie, asemenea unui bumerang care se întoarce mai puternic înapoi la noi după ce l-am aruncat. A fi mindful ne ajută să acceptăm copilul așa cum este el și să răspundem nevoilor lui așa cum este mai bine pentru el în anumite situații. Avem nevoie să fim conștienți de propriile gânduri și emoții, să ne întoarcem la noi ca și copii.

Pentru a cultiva starea de prezență conștientă e necesar să fim împăcați cu noi înșine, să cunoaștem și să respectăm nevoile de dezvoltare ale copilului și să descoperim mecanismele de dezvoltare și funcționare ale creierului uman. Așadar, cum putem fi împăcați cu noi înșine? Prin acceptarea defectelor, prin conștientizarea traumelor, a copilului interior. Să vedem bagajul cu care venim din trecut. Pentru că asta ne influențează modul în care ne creștem copiii. Și ce mi s-a părut interesant și mi-a dat de gândit este că traumele pe care nu le rezolvăm ca părinți le lăsăm moștenire copiilor. Astfel creăm o oglindă în relația cu partenerul și în relația cu copilul. De exemplu, atunci când suntem rigizi într-o anumită problemă, avem de-a face cu un indicator că ceva din interiorul nostru s-a activat, iar experiențele negative din viața noastră ies la iveală. Așa că dacă ne dăm seama de greșelile din trecut avem șanse să nu le perpetuăm. Important e să nu îi învinuim pe ceilalți de greșeli, ci să schimbăm ceva în comportamentul nostru. De asemenea, să conștientizăm tiparele după care funcționează ceilalți.

Când avem o situație dificilă, avem trei pași:

  • recunoașterea:  să recunoaștem ce am adus din trecut, cum am scris mai sus.
  • analiza: să tot curajul să ne activăm trăirile. să încercăm să înțelegem cum trecutul ne influențează prezentul.
  • revoluția: atunci când ne întoarcem în trecut să învățăm să ne iubim, să dăm dovadă de înțelegere față de noi, să învățăm din experiențe. O mantra care ar putea funcționa pentru a da dovadă de compasiune față de noi înșine, este să ne spunem că ne iubim și ne acceptăm așa cum suntem.

În primii doi ani de viață, copilul își dezvoltă tipare de atașament. Atașamentul poate fi:

  • de tip anxios, atunci când copilașul trăiește cu frica de abandon. Asta pentru că nu i se răspunde la timp nevoii de afecțiune.
  • de tip evitant, atunci când bebelușului îi sunt minimizate emoțiile. Așa că adultul va învăța că apropierea este dureroasă, că va avea de suferit dacă se atașează prea mult de cineva și astfel ajunge la concluzia că se descurcă mai bine singur.
  • atașamentul sănătos, este ceea ce se întâmplă când părintele este minduful.

Apoi, de la doi ani, începe explorarea. Cu cât atașamentul este mai sănătos, cu atât crește dorința de explorare a copilului crește. El știe că părintele este acolo, în descoperirea mediului înconjurător. Este o perioadă dificilă pentru mamă, care suferă o pierdere. Dacă ea a dezvoltat un atașament anxios și a pus pe primul plan copilul, relația de cuplu are de suferit. Un atașament sănătos vine și cu nevoia de independență. Identitatea noastră ne-o putem manifesta numai dacă relația este în siguranță. Sunt de acord cu specialiștii care spun că doare lipsa de răspuns din partea persoanelor de atașament.

La 3-4 ani începe nașterea psihologică, când copilul are nevoie să se manifeste pe sine, are nevoie ce i se potrivește și ce nu. Adică dacă băiatul își va pune mărgelele și pantofii mamei, nu înseamnă că mai târziu va deveni homosexual.

La 4-6 ani, copilul își dovedește puterea și competența. Are nevoie de apreciere, de feedback. Dacă feedbackul nu este pozitiv, îi lezează copilului structura psihologică. Așa că va deveni fie adultul critic care va vrea să fie mereu perfect, fie va fi focusat pe manipulare și pe pasivitate. Așa că, dacă noi nu le permitem copiilor să greșească, vor ajunge să nu facă anumite treburi de teama eșecului. Câtă dreptate au cei care au ajuns la concluzia asta!

La 6-9 ani, are loc etapa de grijă, când copilul merge la școală și este pregătit să facă față pericolelor. Acum relaționarea cu cei din familie este pe plan secundar, copilul dorind să dezvolte relații noi.

La 9-24 de ani este etapa în  care ne dezvoltăm intimitatea. Acum etapele se reiau, apar o serie de atracții, nevoia copilului este de a explora noul. Dacă părintele pune prea multe limite, adolescentul va deveni fie adultul model, care va face alegerile în funcție de ceea ce doresc ceilalți, fie va deveni adultul rebel, care va vrea să fie diferit față de ceilalți.

Pe mine personal, scala asta a dezvoltării copilului mi se pare interesantă și sper să mi-o întipăresc bine în minte. Asta ca să pot înțelege la momentul potrivit cum pot acționa în anumite situații de criză. Rămâne temă pentru acasă pentru minte, de studiat în amănunt fiecare etapă.

Important de menționat mai este că indiferent de vârstă, niciodată nu e prea târziu pentru a reparăm etapele, să ținem cont unde ne-am blocat. Vindecarea nostră se face în raport cu ceilalți adulți. Copilul nu se naște pentru a rezolva probleme noastre.

Mi-am dat seama că am multe greșeli în relația de cuplu, greșeli pe care le fac tocmai din cauza bagajului cu care vin din trecut. Sper ca seminarul de astăzi să fie scânteia care să mă facă să lucrez la a fi mindfulness. Să fiu aici și acum pentru copilul meu.
image