Venirea unui copil schimbă relația de cuplu? Încetăm să fim iubiți și devenim mami și tati? Ajungem să ne alintăm „tati” și „mami”. Când ne referim la partenerul de viață, nu mai vorbim despre soț sau alte drăgălășenii, ci despre „tati”. Nu întotdeauna, dar de cele mai multe ori ne punem în papucii copilului și spunem „ne ajută tati”, „tati face cumpărăturile”, etc. Poate așa ne obișnuim mai ușor cu noul rol. Apoi noul apelativ devine un tic, intră în rutina zilnică și aia e. „Tati, du copilul la grădiniță”, „Mami, hai să mergem în oraș”. Avantajul e că obișnuim și copilul cu astea două cuvinte: tata și mama. „Du asta la mama”, „cheamă-l pe tata”. Și uite așa, totul se raportează la copil.
Și ce frumos ne asumăm meritele și spunem: „ia uite ce știe copilul meu să facă” sau din contră îl renegăm oarecum atunci când nu susținem fapta lui: „ia uite cum a murdărit copilul tău peretele”. Oare nu se alterează relația de cuplu așa? Și copilul ce are de învățat din asta?

Sunt situații de care mă lovesc uneori. Mai în glumă, mai fără să îmi dau seama îmi ies pe gură. Deși nu ne-am propus asta.

image

Cum facem cu micile noastre plăceri după ce apare copilul? Nu mai ieșim în oraș la un suc, nu mai mergem la film, nu mai mergem în concedii? Că nah, avem copil, nu vrem să îl scoatem din mediul lui, să îi dăm programul peste cap și alte mii de scuze. Ba se poate. Cu puțină organizare, cu unele compromisuri poți pleca în vacanță, ca un om rezonabil. Un copil nu îți dă planurile peste cap. Da, au fost dăți când mi-a părut rău că nu sunt acasă cu Ștefania, că e gălăgie și ea nu se poate odihni, că e suprastimulată, că prea o atinge toată lumea, blablabla. A trecut. Copilul pare că se adaptează ușor. Am decis împreună cu Alin să nu „ne închidem în casă” pentru că avem un copil. Pe cât posibil, cu unele rezerve, ne continuăm viața la fel ca înainte să apară Ștefania în viața noastră. Și cred că și copilei îi face bine să fie așa.