Te-ai întrebat vreodată dacă ești pregătită să fii mamă? Eu da. De mai multe ori. Și în timpul sarcinii și mai apoi, aproape în fiecare moment mai dificil am avut dubii și sigur voi mai avea. Lăsând la o parte acum partea frumoasă a vieții de părinte, m-am gândit de multe ori la cum ar fi fost viața mea fără Ștefania. Ce aș fi făcut în momentul ăsta dacă nu era ea?
Sigur nu îmi  făceam griji pentru răceala copilei, pentru febră, pentru cum se chinuie acum. În rest? Nu știu. Pot doar să îmi imaginez. Nu am regrete, să se înțeleagă. Avem un copil minunat și e o binecuvântare pentru noi. Ne înseninează chipurile și ne bucură zilele.
Îmi lipsesc, însă, nopțile acelea cu somn bun, aproape neîntrerupt. Mi-e dor să mă cuibăresc în brațele lui și stau așa până adorm, să lenevin în pat în weekenduri. Cred că am nevoie de timp pentru mine, pentru noi. Să ieșim ca altădată doar noi, să vedem un film fără întrerupere și la volum normal, să mergem în locuri nemaivăzute. Mă întreb dacă am fost suficient de mult timp doar noi doi, dacă ne-am bucurat destul unul de celălalt.
Și eu care îmi spuneam cât eram însărcinată că nu, nu o să mi se pară o rutină viața cât sunt în concediu de creștere copil. Ei, bine, da. Am zile în care mă satur de aceleași treburi în fiecare zi. E diferit, dar în același timp la fel. Oare depresia post-partum se poate instala mai târziu? Adică la vreun an și trei luni după naștere? Simt că nu trec printr-o perioadă tocmai bună.
Am noroc de un soț implicat, că altfel, aș lua-o pe câmpii.

image