Mă uit la tine și nu-mi vine să cred că ești a mea, minunea mea. Când a trecut timpul? Parcă ieri erai un ghemotoc care dormea pe burta mea. Azi ai nevoie de un pat întreg ca să dormi, iar noi să ne contorsionăm trupurile pe lângă tine. Parcă ieri stăteai pe spate și priveai curioasă în jur, iar noi așteptam să schițezi vreun gest. Azi, la fel de curioasă, te miști încolo și încoace, iar noi suntem pe lângă tine, că doar n-o să explorezi singură.

Parcă ieri eram doar doi tineri abia căsătoriți care se gândeau că vor o Ștefania. Azi te avem lângă noi și ești mai mult decât perfectă pentru noi. Învățăm să fim părinți. Parcă ieri te țineam în brațe pentru prima dată. Dar nu. N-a fost ieri. Timpul e nemilos. Au trecut fix 16 luni de când ești cu noi, cu zile mai frumoase sau mai obositoare, cu nopți mai lungi sau mai liniștite. Le acceptăm pe toate așa cum sunt, deși pe moment… Recunosc, am nevoie să număr în gând până la 10 și să mă gândesc că agitația ta e temporară. Zic asta după o altă noapte în care ai avut mare nevoie de mine. Dar cine mai ține minte asta când îți vede zâmbetul și îți simte îmbrățișările și pupicii?!
Au trecut 16 luni pline cu de toate. Am făcut greșeli, am avut de învățat. Dacă s-ar da acum examen sper că aș lua notă de trecere la capitolul părințeală.

image