E sâmbătă, iar husband e acasă. Profit de ocazie că am de scos niște rezultate de analize și las copila cu ta-su. Am un moment de respiro. Singură în oraș! În sfârșit pot să port rochia kimono cu fermoar la spate. N-am mai purtat-o de vreo trei ani din motiv că am copil alăptat și hainele trebuie să fie practice 🙂 Îmi iau și sandalele cu talpă înaltă. Îmi iau chiar și poșetă. Nu aș fi luat-o dacă aș fi avut buzunar în care să țin telefonul și banii. Că deh, nu aveam de cărat sticla cu apă, covrigei, șervețele uscate, șervețele umede, gel dezinfectant și alte nimicuri. Părul desprins, un pic de luciu pe buze și ies pe ușă. Deja mă simt prea aranjată, mai ales că ieri am fost și la pensat. Dă să se vadă părul de pe picioare, dar cine se uită la picioarele mele? 

Pentru Ștefania și Alin iar e ora de muzică. Îi las să se bucure de timpul petrecut împreună. Trag de timp și mai merg pe jos la laborator chiar de e miezul zilei, mă mai uit în vitrina unui magazin. A trecut o oră. Văd un copilaș zglobiu cu părinții lui și mă apucă dorul de pufarina mea. (asta e ultima în materie de comparație pentru brațele Ștefaniei. Am auzit-o aseară de la o mămică care îi spunea fetiței ei care desena lângă Ștefania cu creta în parc: ”ia uite cum s-a bronzat. Parcă e pufarină.” Am mai auzit de chișcă, lebăr, omuleț Michelin)

Ajung acasă, unde mă întâmpină un copil zâmbăreț, ud de la zeama de pepene roșu. Și aud cuvântul magic: țițiii. A trecut mult timp de la ultima țițileală: o oră. Dar deh, căldură, ceva măsele/canini care au stricat pofta de mâncare și au dat puțină febră, a crescut nevoia copilei de supt.

Și a adormit…