Cu trei ani în urmă, Alin a luat o decizie tare înțeleaptă. A tăiat cablul de la televizor. De ce? Pentru că televizorul prostește, spunea el. ”E a doua mașină de spălat din casă. Prima e mașina de spălat rufe, a doua e mașina de spălat creiere”. Mie mi se părea de neconceput. Cum să stau fără teve, fără să ascult știrile, fără să fie pornit televizorul în timp ce eu fac te miri ce prin casă. Eu lucrez în presă, am nevoie de televizor cu cablu conectat, spuneam eu. Eram terifiată numai la gândul că nu aș știi ce se întâmplă în țărișoara asta, în urbea noastră. A făcut soțul ce a făcut de aveam ceva posturi tv online pe laptop. Deci la nevoie aveam unde mă ține „la curent”. Și ce crezi? Mi-am dat seama că pot trăi și fără. Nu depindeam de tv. Am ținut-o așa până am intrat în concediul de maternitate. Internetul era baza.

Apoi? Sesiunile de revista presei s-au rărit. Mai un jurnal de știri locale online, mai un ochi aruncat pe vreun ziar local online sau pe vreun site național. Cafeluța de dimineață se poate bea și fără să citesc/aud despre violuri, bătăi, omoruri, politică, vedete etc. Am trecut demult de perioada în care credeam tot ce se spune la televizor. Deocamdată mă descurc foarte bine. Trăiesc, sunt reală. Unii ridicau din sprâncene când spuneam că nu avem televizor cu cablu conectat. „Păi și ce faceți toată ziua? Nu vă plictisiți?” Nu! Avem o viață. O viață care nu depinde de TV. Dacă trebuie să știu ceva aflu fără să mă uit la știri. Filme? Facem rost. Și nu sunt chiar în urmă cu noutățile. Doar că filtrez altfel informațiile. Vom vedea apoi cum va mai fi. Dacă prind, mai răsfoiesc câte un site, vreun blog (aici predomină cele care țin de creșterea copiilor). Dar cum spuneam, informațiile importante ajung în cele din urmă și la urechile mele.

Partea interesantă e că nici Ștefania nu se uită la tv. Nu pierde nimic. Adică se uită la televizor, dacă e pornit, o atrag laptopul și telefonul. Încercăm să limităm accesul ei la tehnologie și facem asta pentru că așa simțim. Îi mai punem din când în când muzică, genuri variate, uneori cu tot cu videoclipuri. Se bucură. Am evitat să îi pun muzică de pe telefon, tocmai pentru că e mereu la îndemână și nu vreau să îl asocieze cu asta. Ne mai vede pe noi când ne uităm fragmentat la filme. Stă maxim 5 minute lângă noi, apoi își face de treabă. Se plictisește să stea. Încă nu știe de desene animate, dar clar nu pierde nimic. Copilăria nu înseamnă doar desene animate și dulciuri. Muzica o facem noi, în fiecare zi cântăm și dansăm. Prefer să o văd cum se uită pe cărțile ei.

Nu e nimic ieșit din comun. O să spuneți că sunt multe studii care demonstrează cât e de dăunător televizorul la vârste așa de fragede. Și totuși, asta nu înseamnă că niciun părinte nu își pune copilul la televizor, cu ochii la desene animate. Pentru mulți, moderația e cheia, în astfel de situații. Ei bine, noi nu suntem nici pro, nici contra. Consider doar se poate și fără.

Și totuși sunt zile în care mă apucă câte un gând așa de „azi o să o las puțin la laptop, o să îi pun niște desene pe youtube. 10 minute, un sfert de oră, doar nu o las în fiecare zi și stau lângă ea, nu o uit acolo.” Dar facem ce facem și chiar nu apuc să facem asta. Iar treburile casei prefer să le fac cât ea doarme sau chiar are ceva de făcut lângă mine. Chiar dacă asta înseamnă să scoată a 74628 oară totul din sertare sau de prin dulap. Altă dată îi pregătesc ceva activitate educativă sau chiar mă ajută: duce vreun tricou în coșul cu rufe murdare, șterge cu laveta masa mică. Și cu vremea asta frumoasă chiar e păcat să stăm în casă, la desene în loc să mergem afară, în parc, la aer.

Nu exclud din start televizorul, desenele animate. Țin minte că „pe vremea mea”, mulți copii învățau engleza, de exemplu, de la desene animate. Acum, sunt de părere că se poate și fără. Amân cât se poate să facem din asta o rutină. Dacă pe noi nu ne vede cu ochii în televizor, sper ca nici ea să nu fie prea atrasă mai târziu și să îl considere distractiv. O să aibă timp și de televizor.