Ce poveste? Ce cântecel? Nu merge cu de astea la Ștefania. După baie, una scurtă sau una de aia că abia o scot din apă, urmează o mini sesiune de alintat. Dacă e foarte foarte obosită, începe cu „mama, nani nani, țiți, nani, țiți, mama țiți.” Și mergem la culcare. Pregătim patul, gâdilăm și pupăm copila care cum apucă, dăm pijamaua.

Și ne spunem noapte bună, iar ea știe că e momentul să dea pupici. Dacă în restul zilei e cam zgârcită, seara e tare darnică cu pupicii, oricât de obosită ar fi. Își țuguie buzele și își întinde brațele. Și noi profităm și ne întrecem la cine obține cei mai mulți pupici. Pupici de ăia cu buze lipite bine de obraz și cu zgomot și cu îmbrățișări și cu dezmierdări. Și continuăm până auzim iar „țiți țiți” Apoi gata. Fiecare la locul lui, nu mișcă nimeni, copila trebuie să adoarmă. Și adoarme, fie în 10 minute, fie în 30. Cam așa e cu adormitul seara. De obicei pe la 8-9-10 seara se împart pijamalele. Dar nu se doarme mai mult de ora 8,30 dimineața cu îngăduință. De obicei, la șapte si un pic e gata cu somnul.

Ei, la prânz/după-amiază e altă poveste. În unele zile, îi pică ochii, cade din picioare, nu te mai poți înțelege cu ea. Dar copila rezistă. Nu vrea să se culce și pace. Și suge și lapte, suge și puteri și tot nu adoarme. Tot mai are ceva de făcut, mai ales dacă nu e în mediul ei. Iar pe mine mă ia somnul și mă lasă nervii. Și după vreo două ore în care ba se culcă, ba nu, adoarme. În zilele bune, pentru vreo două ore. În zilele mai puțin bune, pentru vreo 30-45 de minute. Și când numai bine adoarme ea, mie îmi sare somnul. Dar și când reușesc și eu să adorm lângă ea… Boierie! Cu nasul pe pielea ei fină, cu părul ei moale care mă gâdilă. Răsfăț!