Bebe Ștefania are bebe. De azi. L-am luat cu noi în parc la o plimbare. Ce țanțoșă era posesoarea căruciorului roz pe care îl împingea prin parc. Mai ales că avea și spectatori doi bătrâni de pe o bancă. Îl aranja pe bebe (încă nu are nume) în cărucior, îi aranja căciula. 

 

A rămas tare surprinsă când a început bebe să urle pentru că i-a scos suzeta din gură. A împins copila vreo 100 de metri căruciorul, apoi a decis că e timpul să îl ia în brațe pe bebe. Și l-a luat. Și a lăsat căruciorul acolo. În mijlocul drumului. Așa mi-a arătat Ștefania că se face când ea vrea în brațe, iar eu îi spun că nu o pot duce și pe ea și să împing și căruciorul. Apoi l-a dus pe bebe fără nume la locul de joacă, la uaua. A lăsat căruciorul deoparte cât s-a dat o tură pe tobogan. Și să vezi la Ștefania strâns din dinți și din pumni când un băiat a vrut să plimbe și el puțin căruciorul. „Nu, a venit răspunsul prompt al tatălui doritorului . E o jucărie pentru fetițe. Pentru fetițe frumoase.” Pam pam!

Deci așa stă treaba. Nu oricine e făcut să împingă cărucioare cu bebeluși în ele. Cum îi stă unui flăcău să împingă un cărucior roz? Pfuai! De neimaginat!

Da, și pe mine mă dor ochii de la atâta roz. Recuperez la bebe fără nume că e îmbrăcat în bleu. Au fost achiziții făcute după ce ieri plimba cu drag jucăriile altei fetițe din parc. Și uite așa avem ce căra și noi de acum. Că prea mergeam noi doar cu găleată și lopeți ca fata să se joace cu pietrișul din parc. Atât timp cât se joacă cu ele, eu sunt ok. O să vedem cât o ține joacă de-a mama și bebe. De fapt, cred că abia începe.