… și tu te uiți la el. Îl privești și îți dai seama ce miraculoasă este viața. Te gândești ce norocoasă ești că ai asemenea pui de om lângă tine. A stat nouă luni înăuntrul tău, i-ai simțit mișcările, i-ai simțit sughițul, l-ai hrănit, l-ai purtat mereu cu tine și i-ai vorbit. Acum e lângă tine, îi simți respirația caldă și lină, îi simți oftatul în somn, vezi cum schițează un zâmbet. Ce-o visa, oare?

Îți vine să pupi chiar acum fiecare centimetru pătrat de piele, să îi mângâi părul fin. Cu greu te abții. Somnul e prea dulce ca să îl strici. Vezi genele alea lungi, ochii care par că se mișcă sub pleoape, nasul ăla mic și buzele alea moi. E al tău. Tu ai ajutat să fie un copil așa drăgălaș. Tu ai adus pe lume o minune. Ești mamă și asta îți dă responsabilități, griji și frici. Îți dă și bucurii, împlinire și fericire. Îți dorești să duci la bun sfârșit misiunea asta, să crești un om pregătit pentru viață. E dificil uneori, uiți să fii recunoscătoare pentru ceea ce ai primit, oboseala își spune cuvântul. Sunt momente în care simți că gata, clachezi, vrei să fii singură, e prea mare răspunderea, prea mult de înfruntat. Te încarcă cotidianul, gura lumii, nevoile tale. Și atunci vin momentele astea. În care ai timp și ochi să privești minunea de lângă tine.

Apoi observi doi ochi mari care te privesc. Sesiunea de pupici poate începe!