Se ia una bucată tablă magnetică. Una ieftină, la vreo 8 lei. Se ține mereu ca recuzită în cărucior când se iese la plimbare. Iar în autobuz, când copilul nu mai are stare și ripostează, i se dă de lucru. Nu ies opere de artă, dar i se pare amuzant cum se șterge ceea ce mâzgălește. Mai ales când desenează adultul de lângă ea.

Și copila cere să i se deseneze popac (copac), tița (fetiță), pocu (porc), popocan (tobogan). Și iar râsete când ea șterge și vrea alt desen. Și tot așa. Apoi cere să deseneze și vecinii de autobuz, dacă se uită prea insistent la ea. Și uite așa trec câteva stații și ajungem la destinație. 

Inițial, când copila mă punea să desenez, îi spuneam că eu nu știu să desenez. Apoi m-am gândit mai bine. Ce vreau să îi transmit Ștefaniei? Că e mai simplu să spun nu pot, nu știu, decât să încerc? De fapt, pentru ea sigur nu contează talentul meu de artist nedescoperit. Mai ales că pe o tablă de asta nici nu poți desena mare chestie. E doar de mâzgălit. 

Vedem cât o să țină și tertipul ăsta. Are vreo 3 săptămâni și încă funcționează. Nu mai contează că plasticul tăbliței a crăpat binișor.