Există speranță. Copilul meu a cerut „papa” astăzi. Am zis că e de notat undeva asta. Nu a funcționat cu plăcintă cu brânză, nici cu iaurt, nici cu banană. A vrut mâncare din frigider la masă. Așa că i-am dat ciorbă de pui, că doar asta aveam în frigider. Mă gândeam că iar pregătesc masa degeaba. Dar nu. A balotat bine. Ba chiar a mai cerut „caine” (carne). Cred că răceala e de vină. Știe ea ce știe cu supa de pui care face bine la răceală. Doar că supa noastră era acrită cu borș. 

Și după ce a mâncat bine, în semn de mulțumire a tras o râgâială zdravănă. Nu-i bai, că la 10 minute după masă, a cerut și țiți. Dar acum era pentru somn.
Uneori știu cer prea mult de la un copil de un și nici opt luni. Nu mereu pot fi empatică. Vreau să îmi înțeleagă durerea de cap, somnul, oboseala. Mă depășesc energia și cheful de joacă ale unui copil cu mucii până la bărbie. Păi, eu când sunt răcită tot ce vreau e să lenevesc în pat. Ei bine, ieri a fost una din zilele alea. Somn întrerupt de bărăiturile vecinilor harnici, de câteva zile o vreme care nu te îndeamnă să ieși afară din casă, copil răcit, mamă răcită și nițel irascibilă. Așa a fost pe scurt ziua de ieri. Vrând-nevrând am ieșit din casă ieri să ne plimbăm. Nu mai avea stare. Era plictisită de orice, nimic nu îi convenea.

Dar să revenim la ciorba noastră. E de trecut în calendar, după cum spuneam. Cred că Sfânta Parascheva s-a îndurat azi de noi. Ștefania e un copil care rar mă uimește de cât mănâncă. Nu mă plâng. De foame nu moare. Dar ea se joacă când mănâncă. La propriu. Cu toată autodiversificarea noastră, ea stă puțin la masă. Își bagă degetele prin ce poate, mai duce și lingura/furculița la gură, gustă, apoi se ridică și pleacă. Dar se întoarce la masă și așteaptă cu gura deschisă ca un pui. Undeva am greșit și eu că nu am lăsat-o să experimenteze mai mult cu mâncarea. Influențată și speriată că nu mănâncă bine am comis-o. Dar nu e timpul pierdut. Nu am stat să îi îndes mâncarea pe gât, dar au fost dăți când am mai insistat să mai ia o lingură. Cu toate astea, merge bine cu diversificarea. Ea piure nu a vrut de la început, mi-a plăcut ideea de a lăsa copilul să decidă cum mănâncă, de a sta împreună la masă. Încă stăm toți la masa ei mică cu „Mimau” (Micky Mouse). Și ea e așa bucuroasă să ducă linguri, furculițe, farfurii mici din bucătărie în sufragerie la masă. Și se așază pe scaun, își trage masa la ea și duce (uneori) mână la frunte, apoi la piept, într-un mod haotic. Și așteaptă să terminăm rugăciunea. Alteori, nu. Se înfige în farfuriile noastre și își hidratează mâinile. Și cum noi ne grăbim (nu știu unde) și mâncăm repede, iar ea mai are chef de joacă, noi strângem masa. Și să vezi scandal, că ea vrea să mai ia fix o gură de mâncare. Cam așa e cu masa la noi.