Și am intrat din nou în câmpul muncii. Gata concediul. Gata cu zilele în care eram doar noi doua de dimineață până seara. Când eram însărcinată nu credeam că voi ajunge acele momente în care să îmi doresc să fac altceva în afară de a sta cu puiul meu. Mă gândeam că nu voi irosi nicio zi din cele permise pentru a sta cu micuța mea. Ei bine, au fost momente în care îmi doream să fac altceva. Am avut noroc totuși de întâlnirile cu cercetașii, la care mai mergeam și îmi dădeau ocazia să mă simt implicată și utilă. 

Și uite că m-am întors la muncă de la 1 noiembrie, când Ștefania avea 1 an și 8 luni. Am avut multe procese de conștiință, coșmaruri în care se făcea că plec la serviciu și îmi las copilul singur în casă. Mă gândeam ce influență o să aibă asupra ei plecarea mea la serviciu, cât de tare o să o afecteze, dacă o să se simtă abandonată. Am început din timp să îi povestesc ce o să se întâmple, că o să plec la serviciu așa cum pleacă și tati dimineața, că așa obținem bani pentru a cumpăra pâine și scutece și haine și jucării și cărți, că ea o să stea cu mama mea care o iubește mult, iar eu o să încerc să vin repede acasă la ea. I-am povestit încetul cu încetul, câte puțin am încercat să îi explic. Poate o fi fost prea mult pentru ea, dar ceva conexiuni în căpșorul ei s-or fi creat. Am dus-o de câteva ori și la locul de muncă înainte și i-am explicat ce se întâmplă acolo.

11807388_1000573169977365_7884522088434670508_o

Și a venit și ziua de 1 noiembrie, prima zi în care ea avea să stea mai multe ore cu altcineva în afară de mine sau de tatăl ei, ceea ce era neobișnuit pentru ea. Am dus-o la mama, aveam inima strânsă pentru că nu știam cum va reacționa, dar eram împăcată pentru că știam că va fi pe mâini bune. Am decis să încep să lucrez doar câteva ore pentru început, pentru a nu fi o trecere prea bruscă. Ne-am luat la revedere, am pupat-o, am îmbrățișat-o și i-am spus că o iubesc. Ea mi-a făcut din mână, mi-a dat pupici la rândul ei pe obraz și în aer. O despărțire mai frumoasă nici că se putea.

Au fost vreo două dimineți în care a plâns când să plec, dar asta fie pentru că nu dormise bine, fie pentru că avuse febră cu o noapte înainte. Perfect normal aș zice. Cred că și eu aș reacționa la fel. În rest, a fost ok. Mai puțin când m-am întâlnit pe stradă cu ea (ieșise cu mama la plimbare) și desigur că nu vroia să mă mai lase să plec de lângă ea. Deci, mi-am învățat lecția: fără vizite și alte întâlniri de astea pe stradă în timpul serviciului!

Dimineața avem ritualul nostru de alint, dacă timpul ne permite (ea se trezește în jur de 7 dimineața, eu trebuie să fiu la serviciu la 9, deci programez să plec din casă la 8:30) ne jucăm, ne fugărim prin casă. Iar ea are grijă să își mai ia câte o jucărie, câte o carte, ceva „a maiaia” (la mamaia). Când vin după ea, îmi spune că mama a mers căluțul cu ea „maiaia calu'” (ce nu face bunica ca sa fie fericită nepoțica?) că mama a făcut mâncare „maiaia papa”. A reușit și să adoarmă de prânz fără mine. Of, crește așa de repede…

Când ajungem acasă la noi iar ne alintăm, ne mai jucăm, mai facem cele necesare casei și ziua trece. Cam așa au decurs până acum zilele. Ștefania a reacționat neașteptat de bine. Până la urmă orice copil cred că se acomodează schimbărilor mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul. E o nouă etapă în viața de părinte. Cumva vine și momentul când trebuie să faci și asta. Și parcă e altceva când mai povestești și despre altceva cu soțul, seara, și te simți implicată, când faci ceea ce îi place, să scrii. 324970_504461352921885_659287652_o