S-or fi adunat sute de emoții în inimioara ei. A fost una din zilele acelea obositoare în care un simplu refuz de-al meu a declanșat un mini taifun. Cred că ar fi putut da mult mai mult decât atât, dar mi se rupea sufletul în mii de bucăți când o vedeam și o auzeam cum plânge. Vroia telefonul să îl pună pe calorifer. A fost ce-i drept un refuz categoric din partea mea. Și a început. Nu mă așteptam să înceapă cu așa urlete, cu dat din picioarele ei mici, așa cum stătea ea pe speteaza patului, la geam. M-am dus cu gândul la cursurile Celinei, de la Centrul Părinții Spun Prezent , despre crizele de furie și despre conectare. Am zis: ok, să vedem ce iese din asta. 

I-am ascultat plânsul, i-am spus că o înțeleg, că probabil e supărată pentru schimbările din viața noastră, că mi-e dor de ea, că o iubesc. Am vrut să o iau în brațe, nu m-a lăsat. Picurau lacrimile pe obrajii ei, dar și pe ai mei. Nu știu cât a durat, să fii fost 10-15 minute. O înțeleg, deși îi place la mama și mereu întreabă de ea și uneori abia o scot pe ușă să plecăm acasă la noi, nu e mereu cu mine. Când ajung la ea după serviciu, nu mai pot pleca singură nici la baie. Vrea să fie acolo lângă mine, să mă joc și eu eu și mama cu ea. Și ăsta abia e începutul, abia începe ea să își manifeste sentimentele. Chiar dacă a mai fost în unele zile mai greu de mulțumit, azi a făcut o mini criză de furie. A plâns din tot suflețelul ei și nu cred că doar pentru că am refuzat să-i dau telefonul. Mi-a cerut de câteva ori să îi șterg „nacu și ochii”. I-am șters. M-a luat apoi de mână și a început să sară în pat, zâmbind. M-a lăsat să o pup și m-a pupat și ea, m-a îmbrățișat. Ne-am băgat apoi sub pătură și ne-am luat fiecare câte o carte să citim.
Da, copiii au nevoie să se elibereze. Nu vreau să îi înăbuș plânsul. Plângi, copile, dacă asta simți. Și eu plâng. Și la mine se adună uneori oboseala și emoțiile. Și eu am nevoie să fiu ascultată, să îmi spună cineva că mă înțelege, să mă țină în brațe. Oricine are nevoie de asta, cred.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA