Nu e niciodată prea devreme sau prea târziu să începem să lucrăm la stima de sine a copiilor noștri. E un deziderat al tuturor părinților, cred, să aibă copii care știu să se aprecieze, să fie împliniți, fericiți, împăcați cu ei însuși. Și eu aș vrea ca Ștefania să aibă toate calitățile posibile, dar cu toții avem defecte și trebuie să ne acceptăm așa cum suntem, chiar dacă e greu să îi arătăm cuiva că îl iubim așa cum este, cu defecte. Da, e clișeu, dar de noi depinde în mare parte felul în care se percep copiii noștri. Noi suntem oglindă pentru copiii noștri, depinde ce reflectăm: că ei sunt minunați sau că sunt o pacoste pentru noi. 

Ieri a fost un eveniment pe care îl așteptam de mult timp (și pe care din păcate era să îl ratez din cauza febrei Ștefaniei), o conferință a unui expert în parenting, unde speram să aflu răspunsul la unele întrebări ale mele. Ieri a venit în Bacău Otilia Mantelers, Instructor Parenting by Connection, trainer de Playful Parenting, psiholog în formare și specialist în joacă terapeutică cu copiii de la 0-10 ani, unul dintre cei mai cunoscuți formatori de parenting din România.

15156841_1150957144953672_1419472243513209022_o

Până acum vreun an nu auzisem de ea. Apoi, după ce am aflat de ea prin cercurile de mămici pe care le frecventam, am început să mai citesc din blogul și articolele ei, să mai aflu de evenimentele ei. Îmi surâdea ideea de a o asculta live. Iar ieri am ajuns ziua aceea. Au fost patru ore în care Otilia a povestit despre cum putem crește stima de sine a copiilor noștri, a dat multe exemple și a povestit din experiența ei de părinte a trei copii, în fața a zeci de mămici și tătici (!). Din ce a povestit ea, poate în unele situații aș fi reacționat și aș fi procedat diferit. Dar tocmai asta spunea și ea, nu e bătut în cuie ce spune ea, nu e literă de lege. Și asta e frumusețea și plăcerea participării la astfel de conferințe și ateliere: afli din experiența altor părinți și afli idei ale specialiștilor care funcționează pentru majoritatea oamenilor, dar vezi ce ți se aplică ție. Dar nu trebuie să o iei ca: așa trebuie făcut. Și mai ales dacă aplici anumite principii în creșterea și educarea copilului, nu e sfârșitul lumii dacă sunt cazuri când o dai în bară.

15167617_1150959624953424_3333958078418088188_o

Și acum să vă povestesc cu ce am rămas eu după conferința de ieri.

Otilia Mantelers a definit stima de sine ca având două componente. Copilul cu o stimă de sine crescută simte că merită să fie iubit si că e valoros. Noi le transmitem atât prin cuvinte, cât și prin gesturi și mimică mesaje care contribuie sau nu la stima lor de sine. 95% din limbajul de zi cu zi este non-verbal, deci copilul se va percepe pe sine din ceea ce îi transmitem în fel și chip. Și, oricât am vrea, n-o să punem doar bile albe în coșul relațional al copilului nostru. Nu. Oricât am vrea, starea de spirit ne face să nu fim mereu conectați cu copilul, să nu îi răspundem nevoilor așa cum o facem în general, așa cum ar trebui, poate. Important e să fie mai multe bile albe decât cele negre, cum spunea Otilia, și să nu ne simțim vinovate pentru cele negre (pentru că atunci nu mai este vorba despre copil, ci despre noi, despre cum ne simțim noi și nu mai suntem atente la nevoile copilului).

Diferența dintre oamenii fericiți și cei nefericiți este că cei fericiți au relații calde cu ceilalți oameni

Otilia Mantelers

Atunci când nu au stimă de sine, copiii își fac diferite mecanisme de apărare (lovesc alți copii ca să se simtă puternici, de exemplu) acceptă și se resemnează că așa sunt ei. De unde apare rigiditatea părerii despre sine la copii? Moștenirea genetică și experiența de viață își spun cuvântul. Interesant mi s-a părut, că la 5 ani un copil simte, știe deja nivelul stimei de sine, are deja o părere despre propria persoană.

Și acum ajungem la o parte care m-a făcut să mă analizez puțin. Noi îi vedem pe copii prin diferite filtre care definesc și așteptările pe care le avem de la ei:

  • la primul copil e vorba despre lipsa de experiență. Ne așteptăm să avem casa curată, de exemplu. La al doilea copil, știm deja cum stă treaba când ai copil.
  • standarde moștenite. Rămânem, posibil, cu anumite convingeri din trecut, de exemplu: frații nu se ceartă, frații împart totul. De aici reacțiile pe care le avem când se întâmplă contrariul.
  • dorințe neîmplinite din copilărie. Ohoho, aici, cred că nu e nevoie de niciun exemplu. Spunea Otilia că ea și-ar fi dorit să cânte la pian când era mică, așa că și-a înscris fetele la cursuri de pian. Iar noi, câte nu ne-am fi dorit când eram mici, iar acum aceste dorințe se reflectă în deciziile pe care le luăm pentru copiii noștri.
  • exagerări prezente. Avem nevoia de aprobare din partea celorlalți, de status, așa că le cerem copiilor să se comporte în consecință.
  • povești neterminate din trecut. E vorba de rănile cu care am rămas. Ceea ce ne deranjează în prezent la copii își are originea într-o suferință din copilărie. Exemplu Otiliei era că ea era mereu tunsă scurt când era mică, deși își dorea păr lung, așa că acum o deranjează când fetele ei nu se piaptănă.

Impactul așteptărilor noastre asupra stimei de sine a copiilor este că ei vor face orice pentru aprobarea noastră.

Fundamentul stimei de sine este… IUBIREA NECONDIȚIONATĂ. Cum îi arătăm că îl iubim necondiționat?

  1. iubirea autentică, prin atenție și conectare. Să avem timp special doar pentru copil, să fie acolo 15 minute în care ne jucăm cum vrea el, suntem trup și suflet acolo, cu el.

După o zi frumoasă cu copilul, vine vulcanul!

Otilia Mantelers

Pare cunoscut, nu? Cortexul copiilor se maturizează în jurul vârstei de 10 ani. Deci până atunci, ei vor avea dificultăți în a se controla și o să aibă impulsul de a lovi, pentru că ei așa își eliberează energia negativă. Și cu cât își consumă acest impuls cu noi, cu atât nu o fac cu ceilalți din jurul lor. Putem să le oferim ocazia să se descarce, de exemplu, printr-o bătaie cu perne. Sau dacă vor să dea în noi, ne acoperim cu perne. Asta e, așa se descarcă majoritatea copiilor, lovind.

2. siguranță psihologică vine din:

  • încrederea pe care le-o transmitem, să știe că se pot baza pe noi și să fim sinceri cu ei
  • non-judecata. Să nu îi rușinăm dacă au anumite dependențe, dacă nu sunt așa cum am vrea noi
  • să nu le ținem morală. Sunt studii care au arătat că e suficient să îi spui cuiva doar de 2 (două) ori în viață un lucru și el ține minte, știe ce e bine și ce e rău.
  • bucuria de copil. Nu e suficient să îi dai atenție, trebuie să te bucuri de el, să te entuziasmezi (am de exersat)
  • ocazia de a trăi toate sentimentele posibile. Să-i permitem să fie furios sau să fie trist

15271869_1150957621620291_4464388342997578814_o

Pe buzele mele era întrebarea: cum procedăm când noi ne comportăm acasă cu copilul într-un anumit fel, iar la grădiniță, la școală, în alte familii vede altceva? Ei bine, a fost o întrebare asemănătoare, iar cu răspunsul Otiliei încerc și eu să mă consolez de ceva vreme. E important ce vede el în familia noastră, cum îl tratăm noi. Va plânge probabil că la școală e altfel, să îl ascultăm, iar el va știi că la școală trebuie să se comporte într-un anumit fel.

Și că tot e sezonul. Cum facem cu Moș Crăciun? Dacă noi decidem să transmitem mai departe magia lui Moș Crăciun, iar el află la un moment dat că l-am mințit, îi spunem adevărul, îl întrebăm dacă ar fi vrut să-i fi zis adevărul de când era mic, îi spunem că ne pare rău că l-am mințit și că încercăm să nu îl mai mințim.

Au fost multe întrebări la care Otilia a răspuns cu toată deschiderea și implicarea, a dat multe exemple din viața ei personală, a povestit din greșelile ei. Nimeni nu e supraom, suprapărinte și nu greșește, deci, important e să le recunoaștem, să fim prezenți în viața copiilor noștri, să vrem să creștem și să învățăm o dată cu ei. Mulțumesc și felicitări Celinei Ivan de la Centrul Părinții Spun Prezent pentru ocazia minunată și pentru organizare, mulțumesc Otilia Mantelers pentru conferința asta. Puterea exemplului este genială.

15156748_1150958911620162_2586788994472753819_o

Blogul http://parinteala.lucratcudrag.ro/ a fost partener media la eveniment. Azi am constatat că am ratat ocazia să pun și eu două întrebări Otiliei. Dar așa sunt eu, mai am de lucrat la încrederea în propria persoană, la stima de sine.