Acel moment când într-un moment de nostalgie, dar și pentru că micuța se cere tot în brațe în timp ce tu ai câte ceva de pregătit pentru cină, scoți la iveală sistemul de purtare mult iubit și folosit. 

Așadar, pun SSC-ul nostru drag de la Casa Zamfirei pe mine (după câteva luni bune în care a stat în dulap), iau copila în brațe și o așez frumușel lângă pieptul meu, aproape de inima mea. Oricât aș ține-o în brațe acum, parcă nu e același lucru. E mai aproape de mine, și îmi amintesc de când era Ștefania bebe mic. Și o întreb:

– Ștefi, mai ții minte cum te plimbam așa când erai mai mică?

– Da.

– Îți plăcea?

-Da.

A stat ceva timp așa, la pieptul meu. Am dansat, ne-am pozat, apoi gata magia. Spatele meu riposta pentru greutatea resimțită, iar copila… ei bine, pentru copilă a fost suficient momentul. A vrut jos. Și am pus-o jos. Apoi a vrut să îi pun și ei sistemul de purtare. Puțin cam dificil, am zis. Așa că am luat o eșarfă și am legat-o cum m-am priceput eu să pară un sling. Și i-am pus una din păpuși acolo. Clar, sentimentele se transmit. O vedeam cum îl îmbrățișează pe bebe, cum îl pupă pe frunte, cum îl privea, cum se uita în oglindă și apoi cerea poză.

Frumoase lunile în care am putut să o port pe Ștefania în sistem de purtare, să ne plimbăm așa. Uneori îmi ținea de cald, alteori mă treceau toate transpirațiile, dar sistemul de purtare a fost mană cerească când era copila mică. O să pomenesc asta cât trăiesc.