Ce Montessori, ce Waldorf, ce activități, ce jocuri educative? Copila are alte gânduri. Eu gândesc activitatea într-un fel, iar ea vrea să facă altceva. Și parcă începea să devină frustrant și prea părea că vrea să mă enerveze.

Bine, și eu am cam lăsat-o moale de ceva vreme și nu i-am mai pregătit mai nimic. Tot ce făcea copila erau puzzle-urile cu incastru, desenat cu creioane sau cu acuarele, modelat plastilina. Asta ce pregăteam eu, în rest ea își făcea de lucru. Bineînțeles, dacă are un telefon pe mână o cam pierd, dar o recuperez ușor. Mi-e teamă uneori că se plictisește, că o țin pe loc în avântul ei de a învăța, de a căpăta noi abilități și cunoștințe.

Dar și când eu îmi imaginez activitatea într-un fel și sper s-o ajut la dezvoltarea motricității fine și alte nebunii, iar ea, răstoarnă, împrăștie și întoarce pe toate părțile obiectele, parcă îmi vine să renunț. Nu-i bai, îi captez atenția pentru câteva minute, dar nu atâtea câte aș spera eu. Dacă e să fiu sinceră, nu a fost dintotdeauna așa. Cândva o captivam mai ușor. Dar după ce am analizat mai bine situația, mi-am dat seama că nu am de ce să mă îngrijorez. Aș vrea să poată face multe singură, dar poate am așteptări prea mari de la ea. Copilul ia ce are nevoie de la activitate. Și are ce învăța din orice. Cred că Ștefania are nevoie și să își facă ea jocuri, scenarii, să își dezvolte imaginația. Eu oricum vorbesc destul de mult cu ea și îi povestesc cam tot ce îmi trece prin minte. Și parcă mă bucur când o văd că își caută singură de lucru. Și mă amuz când o văd ce face, când o aud cum vorbește și povestește ceva care pentru ea sigur are sens sau cântă. Și clar mă atenționează când are nevoie de mine: „nu poate Teti/Tetica”.

Era frustrant când eu pregăteam activități care MIE mi se păreau interesante, distractive, iar pentru ea erau doar un prilej să mai împrăștie niște obiecte. Până am decis că nu trebuie să iau personal refuzul ei de a face așa cum îi propun eu. La urma urmei, jucăria e a ei, activitatea e a ei, jocul e al ei. Perioada mea a trecut. Eu am altele de învățat acum.

Așadar, am decis. O să las copilul să conducă jocul. Poate totuși o să îmi iau îndemnul să îi propun mai des activități la care mă tot gândesc de ceva vreme .

P.S. Chiar acum când scriu, Ștefania își înșiră niște animale de lemn de la un joc pe dulap și vorbește cu ele. În dezordinea ei, totul are o logică înțeleasă doar de ea. Ironia sorții, cândva abia așteptam să se joace cumva și singură. Se pare că acel moment a venit de vreo câteva săptămâni.