Să îi simți căldura trupușorului, mirosul pielii fine, atingerea delicată a mâinilor, buzele mici care te sărută pe obraz și pe frunte, să o auzi cum te strigă, să o vezi cum zâmbește, cum merge, cum se joacă, cum te îmbrățișează… asta pare să fie fericirea de a fi mamă. 

 

Și s-au împlinit doi ani de când formăm o triadă. Doi ani de provocări în care am încercat să învăț să fiu mai bună, să mă împac cu mine, cu slăbiciunile mele. Doi ani în care Dumnezeu mi-a arătat ce e fericirea și ce e important în viață. Doi ani, în care am învățat să mă bucur ca un copil de lucruri mărunte. Doi ani, deci. Pe 18 februarie 2015, Dumnezeu mi-a pus în brațe un copil minunat, perfect pentru noi. Și mă bucur de copilul ăsta în orice moment. Uit să mă bucur, însă, când e mofturos, când plânge fără să înțeleg ce nu îi convine, când sunt eu obosită sau supărată, când nu vrea să facă așa cum aș vrea eu să facă.

Nu a fost totul perfect, am făcut multe greșeli, am plâns, m-am supărat și m-am enervat. Nu cred că o să pot să fiu altfel, oricât mă căznesc și îmi propun să fac și să fiu altfel, se pare că ajung la același punct. Mă învinovățesc de multe lucruri, dar părințeala asta e cu multe lecții învățate. Aș vrea să fiu părinte model pentru copilul meu, dar până la urmă cum e acest model? Cine dă acest STAS după care să te ghidezi? Specialiști și experți sunt mulți, studii sunt cu duiumul, părerile sunt diferite, dar pentru mine adevărul e câteodată la mijloc. Cât trăim învățăm. Învățăm să fim mai toleranți, mai permisivi, să căutăm calea de mijloc. Să ne fie bine și nouă și copilului. Recunosc, pentru mine contează ce cred alții despre mine. Mă consum pe dinauntru când sunt judecată, criticată și pusă la zid. Și îmi crește inima gata să iasă iasă din piept când sunt lăudată și apreciată. Și când mai spune cineva ceva bun  despre copilul meu, atunci chiar o ia la plimbare inima mea. Atunci simt că fac treabă bună și mă simt valoroasă. De parcă meritele ei ar fi meritele mele. Și aș vrea ce e mai bun pentru ea, să aibă tot ce poate nu am avut noi, și i-aș da orice numai să nu îi văd ochișorii triști și mocuța supărată. Aș vrea să fie mereu fericită, să râdă. Dar îmi dau seama că nu îi fac niciun bine. Că are de multe de învățat. Că nu e totul despre jucării, dulciuri și acces la tot ce își dorește. Că orice are o limită și ține de noi să găsim calea de mijloc. Să ne fie bine și nouă și ei. Și învăț și eu o dată cu ea. Că n-o să fie un capăt de lume dacă gustă din tortul de ziua ei, că nu cade cerul dacă se uită din când în când la niște desene pe youtube (deși ea cere telefonul să se uite la poze cu Ștefi: „uit a poie cu Teti”. Devine tot mai șmecheră) Dar nici nu o să aibă o copilărie ratată dacă nu mănâncă bomboane și ciocolată și dacă nu are program de uitat la desene pentru copii. Nu știu cum o să fie mâine. Încă ne e bine așa.