Merg de cel puțin două ori cu autobuzul, cam zilnic, de câteva luni încoace. Circumstanțele fac să fiu mereu însoțită de Ștefania, cel puțin în timpul săptămânii. Nu știu cum se face, că unii par imuni la vederea unui mame cu un pui de om în brațe. Când spun unii, mă refer în special la tineri de 15-18 ani care fie văd prin mine, fie sunt prea concentrați la telefonul mobil și rar sunt atenți la ceea ce se întâmplă în jur.

Din păcate pentru mine, nu sunt genul să ridic pe cineva în picioare ca să pot lua eu loc împreună cu Ștefania. Asta poate e vina mea. Am așteptări prea mari. Dar când vezi că se ridică om bătrân, în timp ce alții stau și privesc nepăsători, parcă nu e normal. Undeva s-a pierdut ceva. De cele mai mult ori, se găsesc oameni de bună credință care stau la fel ca și mine în picioare în autobuz să atragă atenția. Însă, la fel, de cele mai multe ori, se ridică persoane trecute de o anumită vârstă, cu mai mult bun simț. În timp ce elevii, dragii de ei, sunt obosiți. O fi așa, nu spun că nu, ghiozdanul e greu, temele sunt multe. Dar cei care se hlizesc parcă nu dau semne de oboseală.

Nu e chiar ușor să stai în picioare cu un copil în brațe într-un autobuz aflat în mișcare. Mai ai o geantă, uneori poate o plasă, mai vrei și să te ții de o bară. Și dacă mai și doarme copilul atunci e o adevărată provocare. Ștefania nu mai e chiar cât un fulg, iar eu nu sunt chiar robustă. Dacă fac un calcul, atunci când nu este niciun loc liber în autobuz, în 90% din cazuri se ridică de bună voie cineva. Uneori poate chiar mai la distanță de mine. În rest, cineva trebuie să deschidă gura (și acel cineva nu sunt eu) pentru ca să se întâmple un lucru firesc: o mamă cu copil să fie lăsată să ia loc pe scaun. Au fost vreo 4 dăți în care am mers 4 stații cu Ștefania în brațe în autobuz. Era prea aglomerat ca să mai bage cineva de seamă. Altă dată, când era oră de vârf și nu mă grăbeam, lăsam să plece 2-3 autobuze cu oameni îndesați înauntru, fără să mă urc, în speranța că următorul care vine e mai liber. Iar Ștefania își dădea seama: „aioiat, vine altu”. Da, e aglomerat și nu îmi permit să merg prea des cu taxi. Noroc că Ștefania nu prea mai vrea să stea în cărucior. Atunci chiar ar fi o aventură să ne strecurăm cu totul prin autobuze.

Cam asta e cu normalitatea și bunul simț la noi. Cine are urechi să audă și cine are ochi să vadă. Deși tare mă îndoiesc că obții ceva fără să îți ceri drepturile. Da, consider că un părinte cu un copil mic în brațe are dreptul să stea pe scaun atunci când circulă cu autobuzul. E dreptul unei femei însărcinate să ia loc pe scaun în autobuz, și nu numai. Ține de bun simț și să lași mama cu copilul înaintea ta la doctor, ghișee de instituții sau la casă la supermarket.

Mai bine ne luăm biciclete. Ștefania a început să meargă deja cu bicicleta. Mai trebuie să învăț și eu să merg cu bicicleta.