… dar uneori uit sau nu știu să mă bucur de ea. Mi se pare că nu fac față, că Ștefania mă solicită prea mult, că nu știu ce sa mai fac cu ea. Mi se pare că nu fac suficient pentru ea, că timpul trece prea repede, că nu apuc să fac nimic pentru casă, pentru mine. Că am nevoie de mai mult timp, de mai multă răbdare, de mai multă putere. 

Sunt obosită și asta o simt uneori și în relația cu ea. Uit să mă bucur de Ștefania la cei doi ani si aproape două luni ai ei. Acum e una dintre cele mai frumoase perioade pe care le am de când o avem pe copilă cu noi. Acum ne putem înțelege cu ea, povestește, înțelege și vorbește din ce în ce mai mult. Începe să scoată perluțe pe gură. Are plăcerile, tabieturile ei și e din ce în ce mai pricepută la multe. Se cațără, cântă, își face jocurile ei. Și sincer, cam începe să ne joace pe degete, cum s-ar spune.  Începe să capete încredere în ea. Mereu o încurajăm că Ștefi poate, iar ea repetă după noi: „Teti poate”. Îi arătăm cum să facă și i se vede încântarea în priviri când reușește. Trebuie să recunosc, de cele mai multe ori e meritul lui Alin, el îi insuflă cel mai mult încredere în ea. La mine vine de cele mai multe ori să o iau de mână, să îi arăt, să fac eu, să o ajut. Și o văd dornică să exploreze, să învețe, să aibă copii alături de ea, să fie băgată în seamă, apreciată. Vrea să i se confirme că înțelege ce se întâmplă. Altfel nu înțeleg cum de repetă pe ton întrebător foarte des ultimele noastre cuvinte (mai ales când citim). Are nevoie de confirmare, de atenția noastră. E din ce în ce mai atentă la ce se întâmplă în jur. E un copil înțelegător, dar tot copil rămâne, până la urmă. Testează limite, e curioasă și vrea să fie ea ultima care are cuvântul. Și până la un punct o lăsăm așa cum zice ea. Limitele sunt impuse de pericole și uneori de starea de spirit.