Ștefania are doi ani și două luni. De prin toamnă a început să vorbească cât de cât, iar acum face propoziții. Adică dacă o întrebi ce a făcut azi și are chef, îți rezumă într-o frază. Un exemplu a fost zilele trecute: „Am fost la piață și am mâncat brânză. Doamna a dat.” Asta așa, fără stâlcirile de rigoare. Pot să port un dialog cu ea. Desigur, totul se face dacă există chef. Ca și la noi, uneori. Ei bine, în autobuz, pe stradă, în parc sau unele cunoștințe mă întreabă cât are și îmi spun că vorbește bine pentru vârsta ei. Că știu ei pe cineva (copil, nepot, verișor, vecin, prieten de-al prietenului) care are tot pe-atât și nu vorbește sau spune foarte puține cuvinte. Și dacă mai e și băiat, neapărat vine replica: așa-s băieții, mai înceți/leneși. Asta se pare că e explicația general valabilă la băieți. Dar la fete? O fi meritul copilei, nu știu dacă am contribuit noi cu ceva. Cert este că am vorbit mereu cu ea, era un alt om în casă căruia îi povesteam cam orice îmi trecea prin minte. Acum mi se pare o normalitate că pot vorbi cu ea. Nu mi-aș putea imagina zilele altfel decât sunt acum. Schimbările vin pe parcurs. Nu sunt eu foarte vorbăreață, dar am vorbit cu fata asta, era și greu să fie altfel mai ales când eram doar eu cu ea acasă. În fine. Ideea e că orice copil are ritmul lui, iar Ștefania m-a convins de asta de mai multe ori. De exemplu, ea anul trecut, pe vremea asta, nu mergea încă singură în picioare. Pe 1 mai a început să meargă de-a binelea singură și era tare bucuroasă de reușita ei. Se plimba singură prin casă, iar noi ne-am dat seama abia după ceva timp, în timp ce ea chicotea și făcea ture prin casă. Vreo 2-3 luni a mers în picioare doar dacă o țineam noi măcar de-o mână. Dar și-a dezvoltat alte abilități. Cu siguranță așa e și la alți copii, într-un fel sau altul. 

Nu înțeleg mania asta de a compara copiii între ei, de a demonstra că al nostru e mai cu moț. Sau poate o înțeleg ca o nevoie a noastră de a demonstra altora că facem treabă bună, că suntem părinți buni, că excelăm în a ne educa copiii. Răsfrângem asupra micuților îndeplinirea unei nevoi a noastre și îi încărcăm pe ei cu o povară. Avem așteptări mari de la ei, trebuie să fie perfecți așa cum vedem noi perfecțiunea. Să se ridice repede în fund, să înceapă devreme să meargă, să vorbească bine timpuriu, să știe la doi ani să numere, la trei ani să știe literele, apoi să citească și să facă socoteli înainte de a merge la școală și tot așa, să ajungă „cineva” în viață. Să ajungă acolo unde poate nu am ajuns noi, dar ne-am dorit.

Ștefania e perfectă pentru noi așa cum este. Unde o grăbim? De ce să o grăbim? Poate pare că o laud prea mult, că prea spun despre ea că e copilul perfect și minunat. Dar așa sunt toți copiii. De ce aș pune-o mai prejos față alți copii? De ce aș căuta defecte?