Sunt cercetaș de aproape 13 ani. Sunt soț de 4 ani. Sunt tătic de 2 ani și 3 luni. Până de curând am reușit să jonglez cu aceste responsabilități cu succes (cred eu). În ultimul timp, s-au modificat regulile “jocului” și a trebuit să revizuiesc procesul de luare a deciziilor. În continuare, vreau să pun pe “hârtie” cum am gândit și ce decizii am luat. Fac asta atât pentru mine, ca să pot înțelege mai bine situația. Dacă ajută și alte persoane, cu atât mai bine.

Timp de petrecut împreună și pentru noi

Fiind lider la cercetaşi, sâmbăta am întâlnire cu temerarii. Aveam momente când plecăm de acasă și Monica îmi spunea în glumă: “mai stai” / “nu te du” / “stai cu mine”. Doar după ce mi-a spus asta de mai multe ori am înțeles că nu este doar o glumă și că are nevoie de mine. Ea o spunea sub formă de glumă dar am ea își exprima o dorință, chiar o nevoie. De ce?

În timpul săptămânii

Dimineața ne vedem maxim 40 de minute, minute în care mai am și pregătirea pentru serviciu. În cele mai bune momente, aveam 2-3 minute în care să discutăm, să vorbim, să ne ținem în brațe. În cele mai bune cazuri (extrem de rare).

După serviciu, ajung la 17.30 acasă, de multe ori ieșim în parc cu Ștefania ca să își consume energia. Când ieșim împreună atunci apucăm să stăm de vorbă, să povestim cum a fost ziua și să punem lumea la cale. Sunt zile în care Monica are nevoie de o pauză și ies doar eu cu Ștefania. În această “pauză” Monica în loc să stea, să facă ce vrea ea (pentru ea), Monica gătește sau face curat în casă. Pe la 19:30 ajungem acasă, punem masa, mâncăm, strângem masa, eu îmi pregătesc prânzul pentru a doua zi, un pic de curățenie în bucătărie și ne cam ducem la culcare – reacțiile Ștefaniei devin extreme: ba se supără foarte repede și plânge, ba râde din orice (mai puține cazuri dintr-astea). Știm că e obosită. Intrăm în dormitor, o schimbăm pentru culcare, ne schimbăm și noi. Începem ritual de culcare: rugăciunea de seară împreună, pupici și țiți. De cele mai multe ori, nu ne mai ridicăm din pat. Eu mă mai stau pe telefon (YouTube/film) sau mă culc. Cam așa trec zile de muncă. Pentru ca să stăm împreună ne rămâne weekend-ul.

În weekend

Sâmbăta, Monica pleacă dimineața pe la 9-10 la vizitare de magazine singură + cumpărături pentru casă. Acesta este momentul pentru ea, momentul în care poate să stea singură, să se plimbe, să vadă ce mai găsește (știți vorba aia: «femeile nu cumpără. Ele găsesc. Când ajung acasă, îi spun soțului: „dragă, uite ce am găsit!”»). Monica ajunge acasă pe la 12-1. Mâncăm. Uneori ieșim împreună, alteori o rog să iasă doar ea cu Ștefania pentru ca să am și eu timpul meu, timp în care mai meșteresc ceva sau mă uit la ceva (film). În rest, este timp în care ne jucăm, vorbim și stăm împreună. Duminica încercăm să ne-o dedicăm nouă întru totul.

Prezentare priorități

Într-un moment am stat și mi-am pus pe foaie ce este mai important pentru mine. Am ajuns la o listă scurtă care să mă ajute să iau deciziile cele mai potrivite în momentele cele mai dificile. Am vrut să mă pregătesc din timp pentru momentele ce vor veni, să sap fântâna înainte să am nevoie de ea. Lista mea de priorități este asta: 1. Familia; 2. Serviciul; 3. Cercetășia. Când am gândit această listă mai erau și punctul 4, 5 și 6 dar acum nu mi le aduc aminte și nu sunt importante. Printre ele sunt hobiurile mele: filmele și serialele, electronica, dezvoltarea personală și spirituală prin cititul de cărți / articole / ascultarea de cărți și conferințe audio. Primele trei sunt cele importante. Hobiurile sunt pentru sufletul și intelectul meu.

Care sunt prioritățile?

Ca să pot stabili prioritățile, a trebuit să văd care sunt principalele mele responsabilităţi. Să le enumăr:

  1. În familia am două roluri foarte importante: soț și tată.
  • ca soț, vreau să ajung să fiu cel mai bun soț care l-ar putea avea soția mea. Știu că dacă vreau să dau ceva/să primesc ceva etc. Trebuie în primul rând să fiu eu cel care dau/ofer/servesc etc. Încerc să fac tot ce îmi trece prin minte ca să o fac fericită pe Monica, să o ajut să se simtă împlinită și bucuroasă de viața ei și de viața noastră de cuplu. Uneori știu că nu fac destul. Indicatorul după care mă ghidez este: “Dacă aș fi în locul ei, cum m-aș simți să primesc asta sau să văd… ce face soțul meu”;
  • ca tată, îmi doresc ca Ștefania să crească o persoană împlinită, care să nu aibă probleme cu stima ei de sine, încrezătoare în ea și în forțele ei, să își înțeleagă sentimentele și să știe să și le exprime. În plus, vreau să se simtă iubită și ocrotită. Acesta este rolul meu: să fac ce pot să o ajut. Având 2 ani, aceasta este perioada în care o pot influența foarte mult. Și cum pot să fac asta? De cele mai multe ori, DOAR prin exemplu: să vadă cum mă comport cu Monica și să vadă ce fac eu. Indicatorul după care mă ghidez este: “Dacă Ștefania ar avea un prieten/soț care ar face ce fac eu, aș mulțumit sau aș fi rușinat/mâniat/nervos?”.
  1. De serviciu este nevoie pentru a îndeplinii primele două nivele din ierarhia nevoilor lui Maslow:
  • nevoile fiziologice: nevoia de hrană, de apă, de adăpost, chiar nevoia de transport;
  • nevoi ce țin de siguranța personală: siguranța financiară (un venit minim garantat, un plan de pensii decent), siguranța locului de muncă, siguranța care-ți permite acel confort psihic necesar funcționării eficiente, eliberat de angoasele traiului de zi cu zi.
  1. Ca cercetaș:
  • lider la ramura de temerari – după cum am mai spus, facem întâlniri săptămânale cu ei (sâmbăta de la 13:30 la 15:30). Plec de acasă pe la 13:00 și ajung acasă (după ce închei întâlnirea, strângem ce mai este de strâns în sediu, mai vorbim cu vreun temerar după întâlnire) pe la 16:30. Ar trebui să fac cu ceilalți lideri de temerari și întâlniri de pregătire a programelor educative pentru temerari dar nu nu găsim timp;
  • șef de centru local – rolul meu este să am în vedere ca centrul local să evolueze. Asta înseamnă că încerc să observ direcția actuală de dezvoltare, să văd ce se poate îmbunătăți, să propun idei și activități etc. Pentru ca programele și politica centrului local să fie pregătite, organizez măcar o dată pe lună (de mai multe ori atunci când este nevoie), alături de ceilalți lideri, o întâlnire a Consiliului Centrului Local. Pentru ca aceasta să nu ne ocupe timp din weekend, încercăm să le facem în timpul săptămânii, de la ora 19:00 ca să poată ajunge majoritatea liderilor de la serviciu. Aceste întâlniri pot ajunge și până la ora 22:00 (și nici atunci nu terminăm).

Cum am decis să aplic această listă?

Pentru a lua deciziile mai ușor, trec prin listă. Dacă într-un punct, două decizii se suprapun și trebuie să prioritizez, aplic lista de pe deasupra și decizia e luată deja. De exemplu: dacă sâmbăta am întâlnire cu cercetașii dar șefa mă roagă să vin la serviciu, voi veni la serviciu și nu voi mai participa la cercetași: ori se face fără mine, ori amân întâlnirea cu totul. La fel și cu familia: dacă Monica mă roagă să mergem la țară, voi îndeplini rugămintea ei și nu noi mai participa la întâlnire.

Roluri unice

Fiecare dintre noi, pe parcursul vieții, avem câteva roluri unice, ce nimeni nu poate să le înlocuiască. La serviciu și la cercetași, la un moment dat va exista cineva care să ne înlocuiască și să facă ce facem noi dar nimeni nu ne poate înlocui acasă.

La un moment dat, va veni o persoană ce va fi lider la temerari, va fi șef de centru local, va fi grafician, dar nicio altă persoană nu va putea să fie tatăl Ștefaniei, nicio altă persoană nu va putea fi soțul Monicăi. Cineva ar putea veni să devină tatăl vitreg sau “al doilea soț” cu roluri la fel de vitale și de importante, dar nimeni nu poate să mă înlocuiască în familie. Așa că, de ce aș pune pe prim plan alte activități decât familia? De ce să prioritizez posturi pentru care alte persoane pot face și, la un moment dat le vor face?

Despre Ștefania și cum a schimbat ea ceea ce facem

Întâlniri și activități săptămânale ale cercetașilor

Înainte de a se naște Ștefania, eu cu Monica ne-am propus să nu renunțăm la ceea ce facem pentru a nu intra în depresie – lipsa de activitate sau rutina zilnică. Așa că, pe cât am putut, am continuat să participăm la întâlnirile cu cercetașii. Cât Ștefania era mică și puteam să o purtăm în sistem, am participat mai des la activități: stătea bine, ne privea, descoperea etc.

În acest moment, ne este greu să o ținem în sistem (dureri de spate și la mine și la Monica) și nici nu mai acceptă: vrea pe jos, vrea să exploreze, vrea să se joace. De aceea, dacă este să mergem undeva cu ea, unul dintre noi doi trebuie să fie supraveghetorul ei. O lăsăm să descopere, să se plimbe, să se joace dar vrem și trebuie să avem grijă de ea, să “stăm cu un ochi pe ea”. Persoana care are grijă nu poate (nici dacă vrea) să se implice la activitate. De cele mai multe ori e acolo doar ca să fie acolo. Și atât.

Consiliul Liderilor

O dată pe lună, noi, liderii, organizăm un Consiliul Liderilor (în timpul săptămânii, de la 19:00 la 20:30 – de principiu). La aceste întâlniri participăm toți trei (eu, Monica și Ștefania) deoarece sunt întâlniri importante în care pregătim programul pentru următoarea perioadă și luăm decizii în legătură cu ceea ce facem. La aceste întâlniri Monica “stă” cu Ștefania. De multe ori, avem multe puncte pe ordinea de zi șI programul se lungește cu mult peste 20.30 (uneori ajungeam și aproape de ora 22 până terminăm).

În aceste momente, începe să se simtă că Ștefania e obosită: începe să fie morocănoasă, începe să se supere mai des și să plângă foarte ușor. Dacă Ștefania se supără, îi transmite această stare și Monicăi. În acele momente, o văd pe Monica că își dă ochii peste cap supărată și îmi transmite “mai stăm mult?????”. Mă simt foarte prost în acel moment, prins între ciocan și nicovală:

  • pe o parte sunt ceilalți lideri care dau din timpul lor, sunt obosiți căci și ei au fost la serviciu (cu toții suntem angajați – a trecut perioada în care unii lideri erau studenți) și vor să meargă acasă;
  • pe o altă parte este familia mea, este Monica care este nervoasă, este Ștefania care vrea să doarmă, poate suntem noi care nu am mâncat cina.

În acest fel, în jur de 20.30 chiar dacă mai se continuă și mai sunt puncte de discutat, noi ne ridicăm și plecăm acasă (cu autobuzul sau cu Adi).

În campuri

Campurile sunt printre principalele activități la care ne face plăcere extrem de multă să participăm: o călătorie – plecăm de acasă, activități frumoase, timp petrecut cu prietenii, locuri noi. Totdeauna ne-au plăcut campurile.

Chiar și în timp ce Ștefania era în burtică la Monica, ne-a făcut plăcere să călătorim și să ne distrăm: începând cu Aventura Parc + o noapte la pădure alături de Patriciu, câteva zile la mare la noi alături de Flo și Cip, nunta Anei, plecare în Italia cu avionul pentru o săptămână, preluarea Luminii de la Bethleem de la Iași, chiar și participarea la câteva ore alături de cercetași la campul de iarnă al centului local la Slănic Moldova (cu 12 zile înainte de a se naște Ștefania).

După ce s-a născut, ne-a făcut plăcere să o scoatem din casă și să ne plimbăm: la pădure (cu cortul, peste noapte), la Cluj pentru o întâlnire cu liderii de cercetași și la activitățile de zi cu zi ale cercetașilor, la piscină, la nuntă lui Lucian și a Ioanei la Piatra Neamț, plecare cu nașul și nașa Ștefaniei (Mioara și Victor) prin țară (am plecat spre mare și am făcut un ocol prin Soveja, Târgu Secuiesc și am ajuns la alți prieteni din Sfântu Gheorghe). Am participat la tot campul de vară al centrului local (la Comăneşti). La 7 luni ale Ștefaniei, am urcat cu ea Ceahlăul și am ajuns pe vârful Toaca (Monica a cărat-o pe Ștef, eu bagajele). La 10 luni am plecat de Crăciun și Revelion iar în Italia. Și tot așa.

În acest moment

Vrem să plecăm cu Ștef prin campuri. Dar pentru asta, trebuie să îndeplinim niște condiții:

  • să putem avea o cameră pentru noi: Ștefania are programul ei de culcare în timpul zilei și seara. Când trebuie, avem nevoie să putem să o punem în liniște la culcare;
  • camera de cazare să fie într-o parte în care să nu fie foarte multă gălăgie: când aude ceilalți copii că se joacă, normal că nu vrea să se culce – oricât de obosită ar fi;
  • participarea noastră la organizarea și aplicarea programului: pentru ca niciunul dintre noi să nu se deprime, facem cu schimbul care dintre noi să aibă grijă de ea. În acest fel putem participa amândoi, pe rând la activități. Totuși, ceilalți lideri nu se pot baza pe noi pentru a aplica programele – nu știm când și cât putem sta la activități. Uneori, această condiție ne face să ne simțim prost față de ceilalți lideri – nu prea putem ajuta – și am ajuns să refuzăm să participăm la activitățile organizate de noi. Știm că este foarte mult de muncă pentru lideri în campuri. Să participăm noi doar pentru prezență… tu cum te-ai simții?

O privire în viitor

De ce este acuma ne bucurăm. Nu vrem să renunțăm la prieteni și la voluntariatul ce-l facem. Chiar dacă în prezent sunt câteva obstacole cu care trebuie să lucrăm, știm că în viitor provocările se vor schimba. Ne dorim ca Ștefania să vadă în noi exemple de părinți, exemple de oameni implicați în societate. Vrem ca ea să participe la activitățile cercetașilor deoarece credem în acest program de formare deoarece cercetășia este ceea ce ne-a sculptat viața și ne-a oferit calea pe care călcăm în acest moment: ne-a oferit un cadru de educație, niște principii și valori după care să ne ghidăm, ne-a oferit cadrul în care ne-am întâlnit sufletul pereche, ne-a oferit grupul de prieteni ce a ajuns să ne fie familie, ne-a oferit posibilitatea să ieșim și să călătorim. Pentru toate acestea și nu numai, mulțumim cercetășiei. Pentru toate acestea, continuăm.