„Mami, râde!” Și cum să nu zâmbești măcar atunci când o auzi că spune așa și își rânjește dințișorii ei și i se vede și gropița din obraz? Știe cum să pună problema atunci când face vreo nefăcută și mă vede îmbufnată. Are grijă să îmi descrețească fruntea și mă îndeamnă să râd în felul ei. Ușor-ușor învață și cum e cu verbele astea. Nu-i grabă. De curând spune și „Mami, ok?” și îmi arată degețelul ei mare. Mă privește insistent în ochi, mă atinge pe mână și repetă întrebarea până îi confirm că e ok. 

Vi se pare că e o felie de pâine? Nu, nu e o felie de pâine. E un nor care râde, spune Ștefania. Copila, la doi ani și cinci luni, e atentă la detalii, curioasă, întrebările „unde, ce-i aia/asta, care, cine” sunt repetate parcă la infinit.

Am început să îmi notez câteva din replicile ei mai amuzante.

  • nu-mi place vișina. E acră ca lămâia. (la prima vișină de anul ăsta)
  • după ce a urcat în grabă o panta: mami, ce se aude aici în gât? E inima care bate tic-tac.
  • Alin, după ce i-a spus Ștefaniei că bebelușii mănâncă lapte de la țiți, i-a spus în glumă că vrea și el țiti. Ștefania: tu nu ești bebeluș. Tu ești Alin.
  • va urma

Ștefania vrea să fie băgată în seama, simte nevoia de atenție, e așa drăgălașă când spune „sănătate” atunci când strănută vreunul dintre noi, uneori mai spune și „te log fumos” și „muțumec”. De curând, acceptă să îi fac câte un moț din păr și chiar îl mai ține pe cap. Vrea să se descurce singură, mai ales în prezența lui Alin. Mie îmi mai cere ajutorul. Alin i-a făcut să poată aprinde singură luminile în camere, are chiuveta ei la bideu în baie și se vede ce încântată e când reușește să facă singură ceva.

Weekendul trecut am fost plecați la Lepșa. Am întrebat-o dacă îi place acolo. Mi-a spus că da, să stăm acolo. Am întrebat-o ce îi place, mi-a spus că îi place pădurea. I-am spus că și mie îmi place acolo, că e liniște, că e aer curat, că e sănătos. M-a întrebat dacă putem mânca cerul.