Și am ajuns anul acesta la cea de-a treia ediție a Săptămânii Internaționale a Alăptării. Nu am la fel de mult elan ca în urmă cu doi ani, când Ștefania avea doar aproape șase luni, dar nici nu credeam că voi ajunge până aici. Adică speram, visam autoînțărcare sau la o înțărcare blândă. Încă îmi doresc, dar îmi dau seama că nu e mereu realizabil ce doresc eu. 

De mai bine de o săptămână Ștefania a rămas doar cu suptul de seară, înainte de somn. Tot i-am spus că ea a crescut, că nu mai e bebeluș ca să pape țiți, că ea mănâncă mâncare și bea apă. În timpul zilei, e de acord cu asta. Noaptea încă se mai trezește minimum o dată și mai cere. Sunt nopți mai grele, în care chiar plânge, uneori bea apă, alteori adoarme singură. Important e, observ, să mă simtă lângă ea, să doarmă pe mine, pe pieptul meu. Sper că a trecut momentul critic, să îi spun așa, și n-aș vrea să cedez și să o mai alăptez și în alte momente ale zilei. Așa e la limita confortului pentru mine. Mi se rupe sufletul când o aud că plânge și cere, dar consider suficient că am ajuns să o alăptez până acum, la doi ani, cinci luni și 2 săptămâni. Suptul de seară îl mai las, poate pentru că nici eu nu sunt pregătită să îl scot pe ăla. Aș vrea să mai scadă și lactația, astfel încât când va fi să o înțarc să nu fie prea bruscă lipsa cererii, și poate scap de o angorjare a sânilor, mai ales că am antecedente. Ea cerea să sugă lapte de la sân de vreo două ori noapte și la somnul din timpul zilei când eram acasă. Era greu să o refuz. Încă sunt în căutarea unui alt ritual de somn și e dificil cu adormitul în timpul zilei când suntem acasă. În weekend a adormit-o Alin, citindu-i povești. Eu nu am reușit. Ieri a adormit singură la mama, azi a adormit în brațe în drum spre casă.

Alin e de părere că ar trebui să renunț de tot, că mai mult îi creez confuzie așa. Și cred că are dreptate într-o privință. Alăptatul ăsta prelungit ține și de orgoliul meu personal. Da, îmi doresc o înțărcare venită din partea copilului. Îmi doresc să îmi demonstrez mie, dar și altora, că pot. Iar dacă nu se poate, măcar să fie cât mai blândă înțărcarea. Deși, uneori, numai blândă nu mi se pare când aud că plânge și cere țiți. Încerc cu explicații, care poate că par aberante, că ea nu mai e bebeluș și nu mai are nevoie de țiți. Aiurea, e clar că acolo e zona ei de confort, din moment ce preferă să doarmă așa pe mine și chiar cere să îi mângâie și să îi pupe. Era așa dulce într-o zi, în care părea că își ia adio și a spus: „Pa, pa, țiți. Să fii fericită!”

Am auzit multe păreri și sfaturi în ultimele luni, poate ultimul an, despre faptul că încă o alăptez. Nu am scris pe frunte că încă o alăptez pe Ștefania, dar când am avut ocazia am menționat. Poate căutam și recunoașterea celor din jur, dar o dată cu această recunoaștere au venit automat și sfaturi și replici cum că laptele e apă de acum, că nu mai are rost să o alăptez.

Zilele trecute Ștefania a făcut febră. Automat m-am gândit la somatizare, un răspuns al organismului la nevoia copilului de alinare la sân. Era modul ei de a-mi spune că suferă, că nevoile nu îi sunt îndeplinite. Alt simptom de boală nu avea. M-am dus la medic, după trei zile de febră până îi 39 de grade și ceva puncte rozalii. Diagnosticul ar fi o viroză eruptivă și puțin roșu în gât. Țin minte că am mai avut în urmă cu vreo o lună-două o tentativă de a scoate supturile din timpul nopții, și la fel, după o săptămână a făcut febră și am cedat când am văzut-o că era și moleșită. Nici atunci nu avea alt simptom de boală. Doar febră. De asta mă duce cu gândul la somatizare.

Dar e paradoxal să vorbim acum de înțărcare. E Săptămâna Internațională a Alăptării, deci sărbătorim. Când? Joi, în Parcul Cancicov, de la ora 15. Copiii noștri merită un start bun în viață, merită să le oferim ce avem noi mai bun. Mâine arătăm că se poate, că nu e o rușine să ne hrănim copiii la sân atunci când au ei nevoie, chiar dacă suntem în public. Pentru că alăptarea e iubire, e sănătate, e emoție, e ceva natural.