Long time no see! Am cam abandonat blogul de vreo două luni, pentru că nu mă regăseam să mai scriu, timpul trece pe repede-nainte. Poate și Alin are dreptate, când spune că îmi satisfac la serviciu nevoia de a scrie. Dar astăzi este despre grădiniță, că e aproape o lună de când Ștefania e preșcolar cu acte în regulă. Era ea obișnuită de la creșă să fie în colectivitate, dar tot am avut emoții la început, că era totuși o schimbare mare, după vacanță, grup nou, loc nou, oameni noi, program nou.

Dar copila a făcut față cu brio, nu a spus niciodată că nu vrea la grădiniță. În vacanță, când îi spuneam că va merge la grădiniță, unde sunt copii, că acolo o să se joace, o să cânte și o să coloreze, că a crescut și nu mai merge la creșă, se lumina la față. Prima zi a fost cu emoții, ne-am dus amândoi părinții să o ducem, era jale mare pe hol și la grupa ei. Mă așteptam să înceapă și ea, în asentiment cu ceilalți copii. Eram ca pe un butoi de pulbere și mă așteptam să explodeze. Ce-o fi fost în căpșorul ei, când îi auzea pe alți copii cum plângeau după mama și tata, că ei nu vor la grădiniță, vor acasă? Era toată o veselie în drum spre grădiniță, dar o dată intrată acolo, în hărmălaia produsă de atâția copii speriați, cu șiroaie de lacrimi pe față, care se agățau de mama sau de tatăl lor, i-a pierit zâmbetul de pe față Ștefaniei mele. Am dus-o în clasă, la mesele unde erau alți copii speriați, dar care se jucau. Era micuța mea cu sticla de apă în mână și se uita în jur. Recunoștea locul din pozele de pe telefon pe care le făcusem cu câteva zile înainte, la ședința cu părinții, ca să o familiarizez puțin cu locul unde va sta o mare parte a zilei fără mine. I-am cerut Ștefaniei sticla cu apă să o pun la loc cu celelalte sticle pe raft și i-am spus că plec. M-a împins ușor cu mâna și mi-a făcut semn să plec. Nu știu ce o fi fost în suflețelul ei, știu că am răsuflat și am sperat să fie bine. Și am plecat.

Am sunat la una dintre educatoare pentru verificare peste vreo două ore, era bine. Mă mai așteptam la un moment dificil la somn. Știam că acolo era mai greu pentru ea, să adoarmă fără mine, având în vedere că înainte mă aștepta să vin de la serviciu ca să doarmă, când era la mama. Și adormea numai bine, în brațele mele, în drum spre casă. Acum, la grădiniță, adoarme singură, în patul ei.

Când m-am dus după ea, dormea încă. Îi promisesem că vin să o iau imediat ce se trezește, așa că ajunsesem acolo numai bine. Am avut feed-back bun de la doamnele educatoare pentru prima zi de grădiniță. Când s-a trezit era bucuroasă să mă vadă, nu a povestit prea multe.

Următoarele zile au fost la fel. E bucuroasă să meargă la grădiniță, are „fetițele ei” cu care se joacă, când o iau e bucuroasă că plecăm acasă/în parcul din fața grădiniței. Mai greu e cu trezitul dimineață și cu plecarea fără un braț de jucării la grădiniță. E priceless cum cântă uneori dimineața în drum spre grădiniță, cum se bucură când mă vede că am venit după ea și cum vorbește ea în șoaptă să nu îi trezească pe ceilalți copii care dorm.

Nu știu cum ar fi dacă ar fi plâns dimineața că nu vrea la grădiniță. Mă bucur că s-a adaptat ușor, zic eu.Probabil că dacă nu s-ar fi desprins așa ușor de mine în prima zi, nu aș fi lăsat-o să doarmă acolo în primele zile. Sper să nu vină ziua în care să spună că nu mai vrea la grădiniță. Partea mai puțin plăcută e că după câteva zile deja avea muci, deși abia îi trecea o tuse reziduală. Pare că așa o să o ținem, că doar asta înseamnă primul în în colectivitate, nu?