„Să faci ciocolată bună!” Au fost ultimele ei cuvinte înainte să închidă ochișorii și să adoarmă. Ok, am zis. Oricum nu îi mai făcusem demult. De vreo două zile tot i-am spus că o să îi fac ciocolată bună. Azi, doar așa am putut să o fac în magazin să lase din mână ciocolata aia în ambalaj frumos colorat, cu ursuleț și zăpadă pe el (deja au apărut în unele magazine produse specifice Crăciunului!).

Deci ciocolata noastră:

  • ulei de cocos, topit
  • carob
  • ceva îndulcitor. De obicei puneam stafide hidratate și date la râșniță, dar cum aparatul s-a stricat, am pus ceva zahăr de stevia (tot zahăr, știu)
  • puțină nucă măcinată (deja)

Am amestecat bine, am pus în forme de silicon și gata! Chiar e gustoasă, am mai scris despre rețeta asta, acum un an. Diferența e că Ștefania a mai mâncat între timp niște ciocolată de la magazin și că acum pronunță bine cuvântul ciocolată. Nu e o regulă să cumpărăm ciocolată pentru ea. Dar ocazional mai prinde. Ieri a mâncat o jumătate de pătrățică de ciocolată, în alte zile a mai mâncat prăjitură cu ciocolată cu noi, a mâncat finetti pe pâine la grădiniță. Încerc să mă relaxez cu asta. Îmi dau seama că și noi trișăm și dacă nu e ciocolată, garantat sunt alte porcărioare pe care le mâncăm. Dar cu cât mai rar se întâlnește cu ideea de ceva dulce cu atât mai bine. Are energie chiar dacă nu mănâncă ciocolată. A primit la grădiniță barni, a mai cerut, dar i-am explicat că eu nu o să îi cumpăr așa ceva. Dar ea ține minte când primește ceva. Mă amuză cum a asociat ea cofetăria la care a mers prima dată cu noi pe 1 iunie. Atunci a primit de acolo, de Ziua Copilului, o prăjitură pe băț. De atunci am mai fost de vreo 2-3 ori acolo la prăji, da de câte ori vede cofetăria respectivă, își aduce aminte și mă întreabă ce i-a dat doamna.