Am încheiat capitolul «țiți». După doi ani și opt luni, am decis că e suficient și cred că a fost atât cât a trebuit, atât pentru mine, cât și pentru copilă. Nu regret nimic, ne e bine, cred că am fost pregătite amândouă de acest nou pas. 

Ștefania are cam o lună de când nu mai e alăptată. Nu a fost nimic premeditat în acest scop, a venit de la sine, poate cu puțin ajutor de la dentist. Dar copila a reacționat neașteptat de bine, iar organismul meu, se pare că, era și el pregătit. Am crezut că o să am de furcă cu sâni angorjați, durere, poate mastită (dat fiind faptul că am mai avut astfel de probleme înainte). Dar nu, totul a decurs lin. Ea oricum nu mai cerea sân decât înainte de culcare, seara, când spunea că este bebeluș. Era comod și pentru mine, pentru că adormea relativ ușor. Doar că, Ștefania începea să mă cam prindă cu dinții de ceva timp. Am pus asta pe seama faptului că am rărit supturile așa, iar ea își pierdea reflexul de a suge. Se uita mititica la mine și nu înțelegea de ce spun că mă mușcă. Ea prindea așa cum putea și spunea că nu mă mușcă. Dar așa le rânduiește Doamne-Doamne pe toate și a venit timpul să merg la dentist. M-am folosit de asta și pentru că tot am avut ceva tratament (anestezie locală, cu risc mic pentru alăptare) i-am explicat așa cum am putut eu mai bine și ea a înțeles. M-a lăsat cu un gust amar, însă, zilele trecute, când mi-a spus că nu mai papă țiți că ar putea să îi facă rău…

Nu pot să spun acum de cât de frumoasă a fost această perioadă, de beneficii pentru mine și pentru copilă. Astea cred că o să se vadă în timp. Sper. I-am dat ce a trebuit. A fost ceva natural, a fost așa cum a trebuit să fie. Până aici am putut eu. În prima noapte fără țiți, Ștefania a adormit cam în zece minute, am ținut-o în brațe, a mai suspinat după ea, dar nu a fost așa cum mă așteptam eu să fie, cu urlete și tras de mine. A mai cerut în vreo două seri, când pesemne era mai obosită și aia a fost. Acum adoarme ori cu mine de mână, ori o țin la braț. Musai o întreb cum vrea. Și musai să aibă jucării la ea, nu aceleași în fiecare noapte. Uneori caută jucării mici să doarmă cu ele și plânge după te miri ce își aduce ea aminte. Uneori adorm eu înaintea ei, ea mai are de povestit sau mai are de învârtit jucăriile, așa pe întuneric.

Asta a fost pentru noi înțărcarea. O consider ca fiind lină, fără traume pentru Ștefania sau pentru mine. Am avut parte de sprijin, iar doi ani și opt luni au fost atât cât a trebuit. Deși în adâncul sufletului speram la autoînțărcare, acum cred că sunt o mamă la fel de bună, deși a fost o decizie unilaterală mai mult. Ștefania a acceptat termenele și condițiile. Cred că mai greu a fost când am scos supturile din timpul nopții, când am rămas cu cele de la culcare. Atunci era mai vocală în revendicări. Am scris aici despre asta. Au fost unele perioade epuizante când alăptam, treziri de n ori pe noapte, tras de bluză și în timpul zilei, gânduri de „gata, atât, nu mai pot așa!” Dar am mai putut. Se poate. Acum mă bucur că pot bea cafea la ora 5 seara sau că nu mai stau cu spatele dezgolit noaptea.

Cred că e ultima poză cu un astfel de moment