A fost o dată ca niciodată o fetiță pe nume Ștefania. Sau Ștefi. Sau Tefi pentru cunoscători. Era o mogâldeață de 2 ani și 9 luni cu ochii ca mărgelele, cu gropiță în obraz, cu râs cristalin și cu chef de joacă. Mama ei îi mai spunea maimuțică. Sau gărgăriță. Maimuțică pentru că era fix ca o maimuțică: imita, se strâmba, țopăia. Gărgăriță pentru că avea niște cercei frumoși cu gărgărițe.

Tefi a noastră era ca orice copil: curios, vroia să se joace toată ziua, era în plină descoperire și cu avânt în lumea ei. Era cel mai minunat copil pentru părinții ei. Avea, desigur, și momentele ei în care era obositoare, când orice făceai nu o mulțumeai, când îți punea răbdarea și limitele omenești la încercare. Dar în rest era o scumpete de fată, veselă ca o zambiluță, pupăcioasă, cânta și n-aveai timp să te plictisești cu ea. Și îi plăcea să stea în brațe. Mult. Să fie plimbată în brațe. Cele vreo 13 kilograme ale ei cântăreau mult pentru brațele și spatele mamei. Avea replica pentru cei care spuneau că „e rușine să stai în brațe”. Spunea Ștefi: „Doamna a spus că e rușine să stai în brațe, dar nu-i rușine. A glumit doamna.” Nu de față cu doamna, se înțelege. Și era așa simpatică când spunea: „nu-i nimic” atunci când scăpa, vărsa, sau răsturna ceva ea ori cineva din preajma ei.

Într-una din seri, pe când părinții ei pregăteau patul pentru somn, copila a grăit: „Vreau pătuțul meu. Unde-i pătuțul?” Știa ea că a avut cândva un pătuț. Pătuț pe care mama și tata l-au strâns pentru că ocupa inutil spațiul, în timp ce micuța Ștefi dormea bine în patul părinților. După un schimb de priviri, întâi mirate apoi pline de speranțe, părinții i-au pregătit pătuțul micuței prințese încântată de culcușul ei. Ceva nu o mulțumea, totuși. Vroia sticla cu apă. Nu aia cu maimuțe, „cealalcă” că ursuleț, vroia și toate animăluțele ei și pe domnul Șervețel și ursul mare și bebelușul. „Toate-toate”, apoi în sfârșit și-au dat pupici, îmbrățișări și a stins lumina. După doi ani și aproape nouă luni, părinții ei erau singuri în pat. Bine și frumos, deja cu unele gânduri de gata, next level! din partea părinților. A trecut jumătate de noapte, când se aude o voce suavă în liniștea nopții: „mami, vreau la baie!” Și apoi, atât a fost. La întoarcere, ochii copilei s-au umezit când a fost pusă înapoi în pătuțul ei: „vreau la tine!”. Păi da’ bine, mami cu tati, voi credeați că scăpați atât de repede de odorul vostru, că e așa simplu cu dormitul în alt pat decât al vostru? Niet. Nu-i momentul. Mai aveți de așteptat vreo 10-12 ani. O să aveți tot timpul apoi să dormiți îmbrățișați. Copila încă are nevoie să o țină pe mama ei de mână când doarme sau chiar să doarmă pe mama, așa pe diagonală. Mai vedem peste câțiva ani.

« va urma »