Unele dintre cele mai tandre momente se petrec în baie. Acolo e locul unde copila se găsește să fie drăgăstoasă de multe ori, să spună vorbe dulci, să aibă chef de alintat. Adică vă imaginați o copilă care are o perioadă când nu vrea cu tatăl ei la baie, ci doar cu mama. Ei bine, și cum are chef uneori să stea mai mult pe toaletă, trebuie să cântăm, să ne jucăm cumva. Uneori îmi face dezvăluiri, ca de exemplu că sunt cea mai bună prietenă a ei, alteori vrea să mă țină în brațe, să îmi pun capul la ea în brațe. Cică să facem un om de zăpadă. Un om de zăpadă din capetele noastre. Cred că imaginea e tare hilară. Copilul pe wc, mama în genunchi, cu capul pe genunchii copilului și copilul își pune capul peste cel al mamei. Cică e un om de zăpadă ăsta.

Dar și când mă ține în brațe, mă mângăie, îmi ia fața în mâinile ei mici și îmi spune: „ești drăguța mea!” mă simt cea mai fericită și simt că am un rost. Seara, înainte de culcare e un alt moment de tandrețe, ca un ritual: pupici, îmbrățișări, te iubesc-uri. Și așa cum ar spune Ștefi: noi suntem prințesele și tati e prințul și regele. Ba chiar ne-a învățat pupicul șters. Adică își șterge buzele de obrazul meu. E atât de gingașă, empatică și sensibilă! Mi-e mai mare dragul să o aud cum povestește, cum cântă, să o privesc când se joacă. Și are un râs atât de jucăuș! Îmi doresc să am răbdare, să țin pasul cu ea, să observ mai des frumusețea din ea.

Pentru Ștefania a început deja de ceva timp perioada „de ce-ului”. Nu a ajuns încă la cote maxime, e suportabil. Are tot felul de întrebări, iar dacă e și obosită îmi pune capac. Are o dilemă mare cu unde a fost ea când eu m-am măritat. „Dar dacă la început mi se părea simpatică cum întreba ea „CEEE?”, de acum începe să mi se pară enervant. Încerc să trec peste, poate trece și ea. Or fi niște reminescențe care mi-au rămas din copilărie, probabil. Și încearcă să fie foarte convingătoare atunci când își dorește ceva. Începe cu „eu niciodată nu m-am jucat” atunci când vrea să se joace cu ceva anume sau „eu niciodată nu am mâncat lapte cu cereale” atunci când vrea lapte cu cereale înainte de culcare. Și mai bagă uneori și placa cu „te iubesc, mami. Ești drăguță!”. Uite așa! Mai spune ceva dacă poți. Nu poți, că te uiți la ea și vezi că e un pui de om, cu ochi mari și rotunzi, pentru care ai fi în stare să îți dai cu drag un rinichi. E un copil chiar înțelegător și cred că doar oboseala, suprasolicitarea în unele medii și eventual foamea, își spune cuvântul atunci când pare că nu există cale de întors cu ea. Stau uneori și mă gândesc că nu e de speriat cu acele tantrumuri, crize de furie specifice teribilei vârste de doi ani, așa cum îi spun unii. Nu mă plâng. Oricum, mă pierd repede cu firea. Dar cred că pot să duc mai mult de atât.