„De ce tipi la mine, mami? Inceeet, caaalm, usoor. Te-ai calmat?” imi sopteste ea. In ultima vreme au fost cam multe astfel de momente, iar Stefania incearca sa indulceasca nervii mei. Si ce ai putea sa ii raspunzi puiului de om? Nu am nicio scuza. Cum ai putea sa stai indiferenta cand vezi cata inocenta e in ochii ei? Chiar daca uneori nu ai chef de jocurile ei sau nu intelegi ce vrea de la tine, de fapt, te conformezi ca n-ai incotro. 

O vad asa, nu are nici un metru inaltime, cum intr-un exces de furie la ora 7,30 dimineata se burzuluieste la tatal ei (om de 1,90). Si parca imi vine sa rad. Parca ieri veneam acasa de la maternitate cu ea si era un ghemotoc de om. Iar acum ne aminteste mereu ca ea e mare, nu mai e mica. Viata cu ea devine din ce in ce mai interesanta. Incepe sa isi dea seama de puterile ei, de cum ne poate „manipula”. Rar sunt cinci minute de liniste in casa, chiar daca se joaca singura, are ceva de povestit, are ceva de obiectat, de solicitat. Isi imprastie jucariile prin casa, nu termina cu unele ca scoate altele.

„- Stefania, ma deranjeaza ca sunt jucariile imprastiate pe jos!” ii spun in timp ce eu eram pe canapea si crosetam.

„- Dar tu nu stai pe jos”, imi spune ea privind in jur.

„- Nu, dar le vad imprastiate pe jos si ma deranjeaza.”

Liniste si reflectie.

„- Nu te uita!”, raspunde copila sigura pe ea si isi vede de jocurile ei.

Si ma abtin sa nu rad. Cum sa ma supar pe ea sambata dimineata, cand desi eu as vrea sa mai dorm un pic, dar ea e matinala, imi sopteste in timp ce eu sper sa o mai prinda somnul un pic si pe ea: „Mami, vreau sa iti spun ceva. Pot? Te iubesc!” N-ai ce face! Deschizi ochii si te bucuri sa primesti un zambet si poate si o imbratisare. Bine, astea sunt diminetile frumoase, de obicei din weekend. In rest, de obicei, aud o voce morocanoasa care spune ” Vreau sa mai dorm, lasa-ma, mi-e somn!” Si nu e lui Alin vocea asta. E a Stefaniei!

Are o perioada Stefania cand parca e mai proeminenta dorinta ei de a fi cu mami, mami sa ii citeasca, mami sa o duca la baie, mami sa ii puna lapte cu cereale, mami sa o duca in brate, mami sa o imbrace/dezbrace, mami… Si incerc sa inteleg pana la un punct. Gasesc explicatii pentru comportamentul ei, vreau sa o vad fericita. Stefania a avut prima ei noapte departe de mine, a plecat cu Alin chiar cu o zi inainte sa implineasca trei ani pentru ca asa au fost circumstantele. Am supravietuit amandoua. Poate ca ne-a prins bine amandurora o experienta de asta. Ea reuseste acum sa adoarma singura mai usor la pranz. (Alin e de parere ca de atunci se trage treaba asta) Ma asteptam sa urmeze apoi o perioada ori de asta in care sa vrea sa fie lipita de mine, ori sa il prefere mai mult pe tatal ei. De fapt, si inainte de asta oricum, daca avea de ales, tot la mine venea si tot pe mine ma striga.

Au trecut trei ani ca prin vis si inca nu pot sa cred ca s-au dus deja. Ma uit la ea cum a crescut si ma mir si eu ce copila frumoasa pot sa am. Normal, cum ar putea sa fie altfel?! E frumoasa la chip si are un suflet minunat. E minunata asa cum e ea: uneori motocoasa, obositoare, solicitanta si mofturoasa. Dar e intelegatoare, vesela, inocenta. Are un ras perfect. Au trecut trei ani in care sper ca i-am creat un fundament. Ma gandesc de multe ori, care vor fi pe termen lung amintirile ei din copilaria frageda. Cum isi va aminti ea de mine, de tatal ei.