Scriu articolul ăsta după ce m-a luat Alin la întrebări: când mai scriu și eu pe blog. Și mi-a dat ca temă noua etapă prin care trece Ștefania. De fapt, nu mai e atât de nouă, chiar. O ține de vreo două luni, timp în care speram că îi va trece. Dar încep să am alergie la anumite cuvinte ale ei. 

Copila simte că e tare interesant să foloseasca cuvinte mai puțin acceptate în societate, să le spunem. Caca („caca pe cap” in special), pișu, fundu, puța. Sunt cuvinte pe care Ștefania le folosește în joaca ei. Să ne înțelegem. Nu au fost acestea cuvinte tabu la noi în casă, doar că începe să mă deranjeze că le tot folosește fără noimă. Nu știu cum de a ajuns să le spună în diferite contexte. La început am ignorat, apoi am folosit și eu (cam rar, ce-i drept) în joaca cu ea, apoi i-am spus că mă deranjează că vorbește așa. Nu știu cât o s-o mai țină. Sper că nu mult. Nu am auzit-o vorbind așa doar acasă, cu noi, ci și cu prietenii noștri apropiați. Știu, uneori, așteptările sunt mari de la un copil de trei ani. Și stai să vezi ce va urma. Astea cred că sunt mici drăgălășenii pe lângă ce anunță unii că mai pot scoate copiii pe gură. Pe astea le folosește în joacă, când e chiar bucuroasă. Dar din câte mai spun unii, mai experimentați, se pare că de acum o să urmeze descărcarea emoțiilor prin cuvinte și mai puțin plăcute. Cuvinte care pot răni. Ar trebui să mă liniștesc. E doar o perioada. Va urma alta. Ea doar le ia treptat. Nu am de ce să mă îngrijorez. E ca orice copil care testează limite, îi place să se simtă amuzantă, să vadă reacții.

Mai e ”cee?”-ul ăla pe care îl spune atunci când nu înțelege ce îi spun. Mă gândeam serios să îi fac programare la  ORL. Poate are copilul probleme cu auzul și eu mă enervez chiar degeaba. Dar îmi dau seama că ea așteaptă, de fapt, o confirmare că a auzit bine ce a auzit. Și când aud ce-ul îmi vine tot să îi răspund: „Poftim. Nu ce.” Am așa o sintagmă care mi-a rămas în minte de când eram și eu mai mică. Mă mai privește uneori cu ochii ei de cel mai inocent copil și se mai corectează singură. Dar mai rar.

Să mai spun de „de ce?” Oare cât ține asta? Bănuiesc, dar sper totuși să fie un copil tare perspicace, să se prindă repede cum stă treaba cu lumea asta, că eu nu știu cât mai pot să îndur să răspund la de ce-uri care uneori sunt atât de greu de explicat, iar alteori parcă mă învârt în cerc cu explicațiile pe care le cere. Nu de alta, dar parcă nici eu nu le știu pe toate, oricât ar crede micuța că da. Și dacă mai și vrea să îi răspund așa cum se așteaptă ea la întrebare, o aud cum se burzuluiește. N-ai ce face. Uneori trebuie să joci cum cântă ea. Și avem și noi, părinții, de învățat de la ea. Cel puțin eu am. Trebuie doar să observ mai des asta. Să văd mai des frumusețea acestei perioade, să mă bucur mai des de copilăria ei.