Oare așa era și când eram însărcinată cu Ștefania? Pe ultima sută de metri să simt că nu mai pot, să nu mai am răbdare, stare, să mă enervez prea repede. 

O fi și căldura poate de vină, dar parcă nici eu nu mă mai recunosc. Și ce îmi pare foarte rău e că mă descarc pe Ștefania de cele mai multe ori. Pe cine altcineva? Pe ea o am toată ziua lângă mine. Parcă nu mai reușesc să mă conectez cu ea, ea vrea să se joace cu mine, eu o tot amân că am altceva de făcut, iar drăguța de ea îmi spune să ne jucăm în timp ce fac ce am de făcut (fie că spăl vase, întind rufe, sunt la baie sau croșetez). „Vrei să ne jucăm?” e întrebarea pe care o tot aud în ultimele zile. Normal, ce și-ar putea dori mai mult un copil de 3 ani? Cred că e plictisită și ea, are nevoie de partener de joacă, are nevoie de activități, iar eu vreau doar să lâncezesc, să nu îmi mai fie așa cald, să nu simt cele 18 kilograme pe care le-am pus (iar) pe mine. Nu am mereu stare să îi aud smiorcăielile, să îi răspund la zecile de întrebări. Iar ea are atâta nevoie să fie aproape de mine, încât și unele lucruri pe care înainte le făcea singură acum vrea și așteaptă să le fac eu pentru ea. Lucrurile se schimbă, parcă, când suntem toți trei acasă. Și ar fi așa ușor să o plantez în fața desenelor animate… Înainte să termine grădinița, i-am tot cumpărat cărți cu activități pentru vârsta ei, plastilină, cărți de citit, jucării, să aibă ce face în vacanță. Acum parcă m-am săturat eu de citit și oricum ea preferă aceleași basme clasice, dintr-o carte în care poveștile sunt scrise pe scurt. Să coloreze nu e activitatea ei preferată, nici pictatul. Îi plac, în schimb, fișele de lucru în care trebuie să facă diverse asocieri de termeni sau să numere. Dar și de alea se plictisește repede și le face pe sărite, în funcție de preferințe.

Și drăguța de copilă, deși o mai reped și mai țip la ea, chiar dacă se supără, la final îmi spune că sunt o mamă bună, că mă iubește în fiecare zi. Și atunci îmi vine să îmi dau singură două palme. E un copil de 3 ani și jumătate, totuși. Poate am așteptări prea mari de la ea, mai ales în perioada asta, când vor urma schimbări pentru ea: un frate, o altă grădiniță, plus că vrem să o obișnuim să doarmă în patul ei.

E plăcut să fii însărcinată. Încă de când vezi prima liniuță, apoi mergi la primul ecograf, îi auzi inimioara, afli sexul și abia aștepți să simți primele mișcări în burtică. Chiar e frumos! Mai ales când nu ai grețuri, așa cum a fost acum cu Andrei. Dar hey, ultima lună nu mai e așa (cel puțin pentru mine). Poate s-au acumulat și grijile. Te gândești că «nu, mie nu o să mi se întâmple asta, nu are cum», apoi treci la gânduri negre, la tot felul de scenarii care mai de care mai pesimiste. Și uite așa abia aștepți următoarea vizită la doctor, să te asiguri că e totul ok sau că vor fi ok.