Părințeala cu doi copii

Deja au trecut opt luni de când avem un membru nou în familie. A fost suficient timp să ne acomodăm unul cu altul. Cum e să ai doi copii? Ca atunci când nu ai doar unul. Obositor uneori, copleșitor, imprevizibil. Dar am avut noroc de un bebe care doarme bine noaptea, doar cu câteva treziri pentru supt, în mare parte. Ștefania s-a obișnuit cu Andrei, deja spune că mai vrea o surioară :)) Asta ca Andrei să aibă două surori, spune ea.

Andrei e un bebe minunat, foarte energic și ne solicită atenția. Cred că am uitat cum era când Ștefania era de vârsta lui și mă mai uit pe fotografiile de când era ea mică să îi văd evoluția. Bebe Andrei e la etapa în care îi place să stea în picioare, trage de tot ce prinde, se trage ca să se poată ridica, dar picioarele lui nu îi sunt încă stabile. E o perioadă în care e destul de agitat. Se suprasolicită singur, iar de oboseală nici nu prea poate să adoarmă uneori. E așa mândru de el când reușește să se prindă de ceva să stea în picioare. Începe să meargă și el de-a bușilea, dar se târăște mai mult. Are deja nouă kilograme, patru dinți ieșiti, primele două căzături din pat și o buză spartă. De ultimele doua reușite nu sunt mândră, dar așa e viața, mai ai și greutăți. Andrei le-a avut din plin încă din primele zile. A și avut câteva răceli. În decembrie-ianuarie a fost într-o răceală continuă, de abia am scos-o la liman cu o plasă de siropele, picături și aerosoli. Și uleiuri esențiale. Își face și el imunitatea, iar Ștefania îl ajută.

Pe la 6 luni și jumătate am început și diversificarea alimentației lui Andrei. Am așteptat să stea bine în șezut și să fie interesat de mâncare. Și parcă tot mi s-a părut că a fost prea devreme. Scotea mâncarea afară din gură cu limba. Acum pot să spun că gustă și el câte ceva. Cât mai bagă el în guriță, cât îi mai dau eu, se vede câte ceva în scutec. A reacționat bine până acum, dar mai avem multe alimente de introdus în alimentația lui. Țiți rămâne preferată pentru el, și parcă chiar îl aud cum spune câte un „titi”. Poate doar mi se pare. Dar rânjește când aude cuvântul țiți.

Cum spuneam, ne-am obișnuit să fim patru. Ștefania își iubește fratele, vrea să îl țină în brațe, e atentă cu el, grijulie, îl supraveghează dacă o rog, nu lasă jucării mici în calea lui. Are și ea nevoie de brațele noastre, de atenția noastră și uneori ne solicită mai mult răbdarea și empatia. Dar e emoționant pentru mine să văd bucuria din ochii lui Andrei când își vede surioara, cum vrea în unele dimineți să ajungă la Ștefania după ce se trezește. Copila cere să îl țină în brațe, să îi dea ea să mănănce, să stea lângă el. Nu e totul mereu roz. E chiar epuizant, dezordonat, dar nu le putem avea pe toate. În zilele în care Ștefania nu e la grădiniță, caut să aibă somnul de prânz împreuna. Vreo 30 de minute așa, că doar atât e repriza de somn a lui Andrei. Dar e o jumătate de oră în care am timp să fac ce vreau eu sau ce trebuie, în rest printre picături. Au fost și vacanțele în care am stat acasă împreună cu amândoi, am ieșit în parc, la supermarket și am supraviețuit. Deși credeam că e spre imposibil să ies cu amândoi. Dar noroc și cu sistemele de purtare. Noroc și că am ajutor, Andei a început să stea mai mult timp fără mine, poate să mai iasă Alin cu el pe afară.