Am ajuns și acest moment. Copila mea mi-a spus că sunt cea mai rea mamă. Asta pentru că nu i-am adus ceva de mâncare (biscuiți, covrig sau alte asemenea) în parc. Știam că va veni și acest moment.

S-a întâmplat aseară. Eram în parc, cu Ștefania, iar ea tot îmi cerea ceva de mâncare. De obicei am câte ceva prin geantă sau prin căruciorul lui Andrei. Aseară însă se apropia timpul să plecăm acasă și desigur urma cina. Și cum în ultimul timp, Ștefania și-a creat preferințe la mâncare, am considerat că nu ar fi un moment bun să îi stric foamea cu biscuiți. Ei bine, micuța mea copil mare și-a încrucișat brațele, s-a încruntat și mi-a spus cu privirea pe sub sprâncene că sunt cea mai rea mamă. Apoi a plecat la joacă. S-a întors senină după câteva minute să bea apă. Și-a dat seama că ceva nu e în regulă, așa că încerca să mă facă să zâmbesc, rânjind cu toți dinții la mine. Atunci am avut discuția. I-am spus că îmi pare rău că ea m-a considerat rea în acel moment, i-am spus motivele pentru care nu e timpul de biscuiți, că știu că a vrut să mă facă să mă simt prost, dar că eu nu spun ceva ce nu simt pentru că ar însemna să mint. Iar ea ca un om responsabil și-a cerut scuze și a spus că nu o să îmi mai zică niciodată așa. Asta o să mai vedem.

Ștefania e la vârsta teribilă de patru ani. Și nu degeaba se zice așa. Adică un copil de patru ani te poate lăsa la propriu fără vlagă. Unii părinți spun că e greu când copilul are doi ani. Ei nu știu ce îi așteaptă la patru ani. Nici eu nu știam. Ei bine, ne putem aștepta oricând la o criză de furie. Fie pentru că nu o las să își ia o oarecare jucărie in parc, fie că i-am uitat biscuiții acasă, orice refuz poate preceda o furtună. Of, și cât se mai plânge! Se smiorcăie de fiecare dată când nu reușește ceva. Deși poate să facă multe lucruri singură, încă mai vrea să o hrănim noi, să o ștergem noi, să îi punem noi săpun pe mâini când se spală, să îi cărăm noi jucăriile, etc.Dar și când ne întrece așteptările… Sunt mândră de ea întotdeauna și îmi reamintesc mereu că are doar patru ani. Iar așteptările mele sunt prea mari, uneori. Și răbdarea e pe butuci. Îmi ies din fire și ajung sa ridic vocea la ea, să o grăbesc să facă anumite lucruri, să îmi doresc mai multa cooperare și înțelegere din partea ei.

O fi și ceva specific vârstei ei, o fi și ceva gelozie și dorința de a atrage atenția noastră asupra ei. Gelozia nu și-o manifestă asupra lui Andrei, e grijulie și foarte protectivă cu el. Când nu vrea să îi dea o jucărie îi spune fie că e prea mică pentru el, fie că are microbi. Gelozia și-o exprimă uneori când cere să fie dusă în brațe, să ne jucăm și cu ea cum ne jucăm cu Andrei, când vorbim despre fratele ei vrea să ne arate ce poate ea să facă sau să ne spună ceva.

Mă simt uneori vinovată că nu îi mai acord ei atenția de care are nevoie și pe care o așteaptă, aș vrea să petrec mai mult timp cu ea. I-am promis de vreo lună că o să ieșim doar noi două la o înghețată, așa ca fetele. A ieșit cu tatăl ei între timp și s-au bucurat împreună pe răcoare de o înghețată. Iar ea era atât de fericită! Și nici cu Andrei nu reușesc să fac ce făceam cu Ștefania când era bebe. Bine, el nici nu are aceeași răbdare. Iar eu nu mai am același timp. Iar asta e normal, oarecum, îmi tot spun. Andrei își petrece timpul printre jucăriile surorii lui, care, apropo, sunt mereu împrăștiate. Ori unul ori celălalt le lasă alandala prin casă. Ștefania, bineînțeles, nu vrea să le strângă dacă le-a împrăștiat Andrei. Așa că mai plusez și îi spun Ștefaniei că îi strâng jucăriile într-un sac și nu i le mai dau. Iar ea, spune că parcă sunt „doamna” când zic așa. Dar ce mândră e de ea după ce și le pune la loc. Sau când ne ajută la ceva prin casă.

Am ajuns zilele în care copiii mei se joacă împreună, petrec câteva minute împreună, Ștefania se supără când Andrei ii ia jucăriile sau i le strică, Andrei e bucuros că are ce zdrăngăni.