Cineva mă compătimea zilele trecute că îmi este greu cu doi copii, că e diferență mică de vârstă între ei doi (că sunt în aceeași minte!?!) și sigur abia aștept să îmi crească mari copiii. Nu. Nu aștept să crească mari copiii mei. Este una dintre cele mai frumoase perioade. Să o văd pe Ștefania cum începe să citească și să scrie, să îl aud pe Andrei cum începe să spună primele lui cuvinte, așa stâlcite…

Și perioada asta în care stăm mai mult acasă, împreună, are farmecul ei. Mă consider norocoasă și fericită. Parcă avem mai mult timp unul pentru altul. Ștefania a început să scrie singură, cu litere mari de tipar. E atât de drăgălașă cum, în inocența ei, scrie unele cuvinte cu litere lipsă sau cu litere inversate între ele. La început copia după literele mele, apoi aștepta să îi spun eu ce litere trebuie să scrie, acum a început să scrie mai scrie singură. Mai vine uneori și mă întreabă dacă e bine sau ce literă trebuie să scrie.

A început să citească și din cărțile cu povești. Are primite de la prietena ei mai mare câteva cărți cu povești pentru nivelul 0 și a fost foarte încântată să înceapă să le descopere. De mine nici nu mai spun cât de mândră sunt de ea, bineînțeles. Am zile în care mi se pare că nu îi dedic suficient timp pentru dezvoltarea ei. Nu apuc. Se adună multe treburi, Andrei mă solicită și el. Mi se pare că în afară de citit vreo poveste, nu mai fac altceva pentru ea, că dacă ar fi la grădiniță ar face mai multe activități, că trebuie să facem atâtea. Dar recuperăm în alte zile. Colorăm, decupăm, lipim, facem fișe. Mai mergem și la țară, la mama, să ne luăm porția de aer curat.

Andrei are un an și opt luni și spune și el câteva cuvinte, unele foarte stâlcite. Învață multe de la Ștefania, desigur. O tachinează numai ca să vadă cum reacționează ea, să fie și el băgat în seamă. Îi ia jucăriile, trage de ele să le desfacă, i le răstoarnă, numai el știe câte fire de păr i-a smuls Ștefaniei din cap. Mai avem de lucrat la manifestarea emoțiilor. Dar e atât de dulce cum nu poate mânca nimic fără Ștefania, cum întinde mânuța lui pufoasă să primească și pentru sora lui un biscuite sau o felie de măr și cum strigă el: Tete! adică Ștefi, deducem noi.

Ștefania are nevoie de atenție, se simte că e geloasă, ne spune uneori asta. Cu toate astea încă mai vrea o soră și un frate. În ordinea asta. Bine, îi spun, și ce facem dacă o să mai fie încă un copil, cine cedează să nu mai stea în brațe la mine? Cedez eu, stau în brațe la tati, îmi răspunde ea.

O dimineață memorabilă a fost într-una din zilele trecute, când copiii s-au trezit, iar Ștefania i-a spus lui Andrei: „hai să mergem în altă cameră că părinții vor să mai doarmă și să nu îi deranjăm!” Apoi fiindcă avea brațele pline cu jucăriile cu care dormise, i-a dat și lui Andrei să ducă, spunând: „hai ajută-mă și tu, că eu nu pot să le duc pe toate că abia m-am trezit”. Și au ieșit împreună din dormitor. Nu, minunea nu a durat mai mult de două minute. Au găsit ei ceva de împărțit apoi. Dar se mai joacă împreună, Ștefania caută să îl integreze și pe Andrei în jocurile ei. Până micul nagâț se plictisește și îi strică joaca.