A fost oribil să îmi știu copilul de doar câteva zile singur în spital. M-am simțit o mamă rea pentru asta. Apoi m-am simțit judecată, deși nu a fost să îmi fi spus cineva ceva mie din care să reiasă asta. Cred că a fost doar în mintea mea. Dar acolo, la Iași, mai erau copii abia operați singuri pe ATI în salon. Copii care aveau povestea lor, cu familii poate în altă situație decât a mea.

Am spus că voi reveni la continuarea acestui articol. Ei bine, ne-am dus marți la Iași, la o săptămână după ce l-am adus pe lume pe Andrei. Eu ca să mă internez alături de el, Alin și Ștefania ca să fie în același oraș cu noi. Îmi era teamă să fiu singură acolo. Am ales să o avem și pe Ștefania cu noi, să nu se simtă dată la o parte. Am găsit găzduire la Casa Providenței, la surorile de acolo, iar pentru asta le mulțumim. Ștefania s-a simțit foarte bine, a avut cu cine să se joace. Surorile de acolo au mai mers și când nu eram noi la Iași, l-au vizitat pe Andrei și s-au rugat pentru el.

Când am ajuns noi la Spitalul Sfânta Maria, pe Andrei îl pregăteau să îi facă radiografie și ecografie. Încercaseră să îi dea să mănânce câțiva ml de lapte și a vărsat. Iar ăsta nu era un semn bun, evident. Însemna că ar putea avea nevoie de o nouă operație. L-am dus așadar la radiografie, împreuna cu una dintre asistente. Micuțul plângea, iar atunci l-am luat prima dată în brațe. Din fericire, nu s-a văzut nimic în neregulă nici la radiografie, nici la ecografie. Băiatul plângea pentru că mă aștepta pe mine să îl hrănesc. În ziua aia, parcă nici apă nu m-au mai lăsat să îi dau, apoi am revenit cu câte 2 ml la două ore. Andrei era tot în incubator, cu tub de drenaj la burtică, cu cateter (un fel de branulă care se agăța la gât, de jugulară) și cu un senzor de puls prins la picior.

Medicul care l-a operat, dr. Adrian Roșca ne-a povestit cum a fost necesar să îi taie 20-25 cm din intestinul subțire (pe la jejun), durase operația vreo 3 ore. Țin minte că l-am întrebat care e cauza, de ce poate apărea atrezia intestinală și cât de des se nasc copii cu o astfel de problemă. Eu nu făcusem nimic care ar fi putut cauza asta. Se întâmplă, pur și simplu. Nu la fel de des cum sunt herniile la nou-născut, dar se întâmplă. În salon cu noi mai era o mamă cu un băiețel tot operat cu ceva malformație la intestine și o fetiță cu hernie inghinală și ombilicală. Fetița, născută prematur, era singură în salon. Venise mama ei să își dea acceptul pentru operație. Atunci am văzut cum era judecată femeia pentru faptul că nu stătea cu copila ei. Dar atunci când nu ești în situația ei, cu alți doi copii acasă pe care trebuie să îi pregătești pentru școală și fără niciun ajutor, e ușor să pui la zid. Sunt de acord că există cazuri și cazuri, poate din dezinteres, poate educația precară, poate starea financiară proastă fac să fie lăsați copiii singuri în spital. Ce îmi pare rău e că nu am ajuns să fac o donație pentru acești copii (au nevoie de scutece, de haine)

Alin venea cu Ștefania în fiecare zi la noi. Deși făceau o oră de la Plopii fără soț până la Spitalul Sfânta Maria, deși Ștefania nu avea voie, fiind copil și pentru protecția ei, să intre pe Terapie Intensivă, deși programul de vizită era când ar fi fost și ora de somn pentru copilă. Veneau. Uneori venea Alin cu tot cu ea, intra câteva minute apoi plecau și se mai plimbau, mergeau la Palas, la Cărturești (ce să faci, like mother, like daughter).

Alteori venea doar Alin și pe Ștefania o lăsa să doarmă, apoi știa ea să coboare la surori, se jucau dacă aveau timp surorile sau mergea la frații de la mănăstire. Îmi aducea Alin de mâncare de la mânăstire, de unde primeau și ei. O singură dată am coborât la masă, la spital, preferam desigur să nu mai plec din salon.

Abia joi mi-au permis să încerc să îi dau lui Andrei câte 5 ml de lapte. Îmi era teamă de ar putea să se întâmple. Dragul de el, cum mai trăgea din seringa aia, cu câtă poftă îi umblau buzițele și fălcuțele. Era tot în incubator, iar eu nu știam ce să mai fac să pot calma când plângea. Îi cântam, îi vorbeam, îl mângâiam. Atunci am preferat (nici nu aveam încotro) să îi dau suzeta ca să se mai calmeze. Uneori o ținea. O dată a scuipat-o din gură, de a sărit afară pe unul dintre gemulețele alea de la incubator. Mă certau infirmierele că țin gemulețul deschis (când dormea el, încercam și eu să mă odihnesc și vroiam să îl aud dacă se trezește și plânge) că se pierde căldura (deși dragul de el era înfășat, și iar mă mai certau că nu știu să înfăș bebelușul deși mai am un copil acasă)

Și acum parcă îl aud pe medicul-șef (cred) de pe ATI care în timpul vizitei de vineri dimineață, a întrebat despre copil, apoi a spus „dați-i cât vrea!” Wow! Parcă iar îmi era teamă să îl pun la sân. Atunci mi s-a permis să îl scoatem din incubator, să îl țin în brațe. I-a adus Alin geanta cu hăinuțele pregătite de acasă și așa a fost cu prima zi în care l-am ținut în brațe cât am vrut eu. Aveam lângă patul meu (Doamne cât de incomodă era salteaua aia, una specială pentru ATI, care se umfla și se dezumfla singură în funcție de cum te așezai pe ea, nu era pentru pat de însoțitor) pătuț de ăla pentru nou-născut, dar cine l-a mai pus pe micul Andrei să doarmă acolo o dată ce s-a văzut cu el în brațe?!?

În timp ce una dintre asistente mă certa că îl să doarmă pe pieptul meu, infirmierele mă felicitau că așa îi face bine. La vizita de seară, ziceau medicii că „parcă e alt bebeluș acum”.

Îl tot întrebam pe dr. Roșca (cu cei de pe ATI parcă îmi era frică să vorbesc, emanau atâta seriozitate și distanțare) când putem pleca. Dar el putea să ne facă externarea doar de pe secția de Chirurgie, nu și de pe ATI, deci nu depindea de el. Duminică ne-am gândit că ar fi mai bine să plece acasă Alin cu Ștefania. El să mai meargă la serviciu, Ștefania trebuia să meargă la grădiniță (din nou la grupa mică, după ce am înscris-o la altă grădiniță și nu vroiam să piardă startul cu noua grupă). S-au bucurat amândoi să petreacă timp împreună, să povestească înainte de culcare. Așa că am rămas doar eu cu Andrei. Lui îi mai făcuseră niște analize între timp și o transfuzie de sânge.

Luni a mers la grădiniță Ștefania. Aveam atâtea emoții pentru că nu eram lângă ea, dar s-a descurcat micuța mea copil mare. Apoi, după vizita de luni dimineață, i-au scos cateterul lui Andrei și i-au pus o branulă la un picior (la mâini nu au reușit să îi prindă nicio venă) pentru că urma să plecăm de pe ATI. Yey! Mămica care era în salon cu noi (era deja de o lună și jumătate, băiatul avuse două operații deja) mi-a spus: „eram sigură că o să plecați înaintea noastră”. Mi-a părut rău că nu am schimbat numerele de telefon, să păstrăm legătura (era din Vaslui), dar nici prea multe vorbe nu am schimbat cu ea.

Pe secția de Chirurgie, așteptam externarea. Nu mai avea nevoie Andrei de tratament, deși l-au chinuit pe ATI să îi pună branula. I-a scos dr. Roșca firul de la operație, era ok, ne putea face externarea. Îmi răsună în minte vorbele medicului cum că orice om operat la burtă poate face la un moment dat în viață o ocluzie. Urma să revenim la control la o lună de la operație, apoi la șase luni, după ce începeam și diversificarea (cu care am avut un stres, că dacă nu asimilează cum trebuie, dacă și dacă…)

Am plecat de la Iași (a venit nanu lui Andrei după noi) pe la ora 3 sau 4 după-amiaza. Vroiam să îi facem o surpriză Ștefaniei, să nu știe că venim și noi acasă.